GLASUL CELUI LITURGHISESTE IN BISERICA PUSTIE… Parintele Tudor Ciocan despre experienta sfasietoare a slujirii de Bunavestire fara credinciosi si talcul duhovnicesc al ROBIEI IN CARE AM CAZUT, dupa 30 de ani: “NE-AM BATUT JOC DE LIBERTATE, dar dumnezeiesc, si ne-am vandut-o precum Edom pentru un blid de linte”
Doamne ajută,
Am ajuns s-o văd și pe asta: Sfânta Liturghie săvârșită fără credincioși! Nu mi-aș fi imaginat vreodată în 22 decembrie 1989 că va fi cu putință așa ceva! Cei cu adevărat curajoși au strigat, în Timișoara cu câteva zile în urmă, iar în București, în Piața Universității în noaptea de 21 spre 22, “Vom muri și vom fi liberi!” Câți să fi fost acolo, atunci când balanța puterii politice încă nu se înclinase decisiv împotriva conducerii oficiale? (Îmi cer iertare față de cei din Timișoara, dar mă refer acum doar la cei din Piața Universității, unde cunosc foarte bine locul). În nici un caz zeci de mii, nici doar câteva zeci, poate sute, poate mii. Aceștia au fost cei care au dobândit pentru noi toți ceea ce cred că ne doream cel mai mult: libertatea!
Bineînțeles că ne doream și să avem o masă firească, nu sărăcăcioasă, cum ajunsese în ultimii ani – să fie cald în casă, să avem apă caldă la orice oră din zi și din noapte, să avem un program la televizor normal, să vedem filme americane la cinematograf și piese de teatru necontorsionate de intervenția cenzurii sau a autocenzurii, să putem călători în străinătate și altele asemenea. (…)
Dar cel mai mult cred că ne doream să fim liberi! Adică să putem spune oricând ce gândim fără să ne temem că am fi putut fi denunțați de cel de lângă noi ca dușmani al poporului. Libertatea cred că aceasta însemna – să poți să spui în spațiul public ce gândești și să călătorești nelimitat de niște bariere impuse în chip artificial.
“Vom muri și vom fi liberi!” Au fost extrem de puțini cei care au strigat asta comparat cu cele 20 de milioane de cetățeni care, deși simțeau că nu sunt liberi totuși nu aveau curajul s-o și spună cu voce tare și cu atât mai puțini să facă ceva aici, în țară, pentru asta.
Fusesem învățați de mici să ne păzim, să fim atenți că cel de lângă noi ne poate doar părea prieten, să fim atenți că putem fi urmăriți și ascultați în locuri unde să nu ne fi așteptat: la școală, la serviciu, la telefon, dar chiar și acasă. “Pereții au urechi” așa încât era mai bine să nu spui niciodată ceea ce gândești. Dacă te auzea cine nu trebuie îți puteai pierde statutul social pentru o vorbă nechibzuită și, la o adică, deși mai puțin probabil, chiar viața. Chibzuința în ceea ce spuneai implica în mod sigur și autocenzura. Mai bine te fereai tu, decât să te pedepsească statul.
Și totuși știam că trăim într-o țară care aproape atinsese perfecțiunea. Așa eram învățați încă din școala primară, asta ni se spunea mereu la televizor și la radio, asta citeam în toate ziarele. Și ni se spunea atât de sistematic, ba chiar în anumite conjuncturi o spuneam noi înșine, și chiar fără a fi obligați în chip explicit!, încât ajunsesem să o și credem. Fusesem republică populară, trecusem la un moment dat în starea de republică socialistă și acum ne îndreptam cu pași mari și repezi spre comunism. Am fi fost poate prima republică comunistă din lume. Ce onoare pe noi, ce veselie negrăită!… Era suficient să trăiești în această minunată republică și partidul-stat îți asigura orice gratuit: educație, acces la sănătate, un loc de muncă, locuință, concedii plătite – toate cu condiția de a fi în deplină obediență față de ceea ce declama ideologia oficială. Obediență pe care ți-o însușeai de mic și sistematic, încât ar fi trebuit să devină propriul crez.
Adevărat că mereu au existat și factori perturbatori ai acestei stări de conștiință. Câte un cuvânt șoptit de cei foarte apropiați, de părinți, de cei din familia restrânsă, spus însă cu multe precauții, ca nu cumva să asculte cineva la ușă sau chiar pereții…
Uneori și prietenii mai spuneau câte ceva, dar oare te puteai baza pe sinceritatea lor? Oare nu erau cumva niște teste la care erai supus de către statul ideal spre a vedea ce crezi cu adevărat? Așa că mai bine nu răspundeai deloc, doar se știa și atunci că “tăcerea e de aur”. Sau puteai face chiar un exces răspunzând cu una dintre lozincele oficiale!…
Existau și cărți care chiar dacă erau interpretate în cheia materialismului dialectic și istoric parcă vorbeau despre altceva, despre o altă realitate decât cea oficială. Dar era atât de greu să ajungi la acel altceva… Căci chiar dacă aveai cartea în fața ta, toată formarea ta, îndelung și perseverent repetată prin toate canalele publice, te făcea să revii, parcă fără să vrei, la sensul oficial.
Existau și biserici, în București chiar la tot pasul. Nu prea era clar la ce foloseau, nu era nici interzis, dar sigur nu era de dorit să intri în ele. Totuși, de Paști te duceai și tu pe acolo prin curte să cânți cu tot poporul: “Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!“. Era o melodie frumoasă și simplu de cântat, erau și lumânările acelea pe care toți le țineam în mâini așa încât curtea bisericii devenea un câmp adiind de flăcărui sub adierea blândă a primăverii. în timp ce răsuna de cântarea pascală. Când se termina slujba afară, cumva schimbați înlăuntrul nostru, ne îndreptam fiecare fără grabă spre casele noastre și ne străduiam să ajungem cu lumânările aprinse cu lumina luată de la biserică, spre a duce această lumină pe care o primisem de la casa Domnului, de fapt de la un alt fel de acasă, până la casa noastră cea de zi cu zi.
Interesant este că unii dintre noi nu știau Tatăl nostru până la capăt, dar era cu neputință să nu fi reținut cuvintele și melodia lui Hristos a înviat. Fără să fie obsedante se așezau undeva în adâncul inimii și continuau să răsune acolo, măcar câteva ore după ce te întorseseși acasă și mâncaseși un ou vopsit rostind în joacă tradiționalul dialog “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!”. Bineînțeles că nu credeai asta, cu adevărat important era joaca de-a cine sparge oul cui, dar tot o spuneai de câteva ori în noaptea respectivă…
De Bunavestire au fost bisericile pustii… Și am spus “Pace tuturor!” binecuvântând în abstract pe cei care doar în duh se aflau cu noi. Și am rostit Evanghelia cu glas tare către nimeni sau în cel mai bun caz către vreo cameră video conectată la Net, de parcă am fi împlinit ad litteram cuvântul profetului: “Iată, eu sunt glasul celui ce strigă în pustie.” Și am ieșit cu Cinstitele Daruri la Vohodul Mare și iar am binecuvântat în abstract… Și, mai presus de orice, am chemat la împărtășirea din Sfântul Potir pe cei care, chiar dacă și-ar fi dorit să ajungă la el, nu aveau cum. Nu puteau decât să privească pe ecranul tabletei sau a monitorului și să ofteze…
Cum va fi Paștele anul acesta? Vom avea pe masă mâncărurile tradiționale – ouăle vopsite, cozonac și ce se mai pune pe masă de obicei. Vom avea apa caldă și căldură, vom avea programe la televizor și pe net, distracție și bună dispoziție după placul fiecăruia. Vom avea de toate și vom sta de bună voie încuiați în casele noastre. Scopul este logic și nu îndemn deloc la încălcarea lui, căci riscul de a transmite molima există…
Dar noi, în biserici, cui vom spune “Veniți de luați lumină! Lumina lui Hristos luminează tuturor!”? Cu cine vom mai cânta afară în noapte încât să răsune în întreaga lume și să se bucure toată făptura “Hristos a înviat”? Sigur, suntem și vom fi cu îngerii și cu sfinții din ceruri… Dar oamenii, credincioșii noștri, până chiar și cei dragi ai noștri, cei mai apropiați din familiile noastre unde vor fi?
Nu vom avea parte de denii, nici chiar de cele mari – de cea a celor Doisprezece Evanghelii, nici, vai!, nu-L vom putea prohodi pe Domnul nostru așa cum se cuvine, urmându-L în jurul bisericilor… Dar, măcar acum, în al unsprezecelea ceas, să ne rugăm lui Dumnezeu în adâncul inimii cu lacrimi de pocăință să ne ierte păcatele noastre și mai ales să ne ierte faptul că ne-am bătut joc de libertatea pe care tot El ne-a dăruit-o, prin mărturisirea celor care și-au riscat viața iar unii chiar și-au pierdut-o: “vom muri și vom fi liberi”. Ne-am bătut joc de libertatea – darul dumnezeiesc suprem și ne-am vândut-o precum Edom pentru un blid de linte.
Dacă vom înțelege aceasta, dacă fiecare din noi va înțelege că viața merită mult mai mult decât a fi doar trăită, ea poate fi îndumnezeită, poate va face El minunea pe care nu o merităm în niciun chip, o negrăită minune, mai mare decât cea a trecerii prin Marea Roșie a poporului eliberat din robia egipteană, încât să fim împreună! Sau ne va lipsi Domnul, pentru păcatele noastre, a fiecăruia dintre noi și a poporului nostru în întregime, lipsiți și de această ultimă bucurie?!..
Cu adâncă tristețe,
Pr. Tudor
Legaturi:
***
8 Commentarii la “GLASUL CELUI LITURGHISESTE IN BISERICA PUSTIE… Parintele Tudor Ciocan despre experienta sfasietoare a slujirii de Bunavestire fara credinciosi si talcul duhovnicesc al ROBIEI IN CARE AM CAZUT, dupa 30 de ani: “NE-AM BATUT JOC DE LIBERTATE, dar dumnezeiesc, si ne-am vandut-o precum Edom pentru un blid de linte””