SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne întreabă PE NOI pe cine să mântuiască, fiindca ar fi pustiu raiul!” (CUVINTE AUDIO SI TEXT)

MESAJE DUHOVNICESTI pentru a ne feri de DEZBINAREA BISERICII, de la IPS TEOFAN, ARHIM. MIHAIL STANCIU si de la PARINTII MANASTIRII SIHASTRIA PUTNEI:

Vedeti si:

***

NOI SUNTEM AI LUI HRISTOS!

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) – Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

– Catedrala Mitropolitană din Iaşi – 14 august 2016

Să nu fie dezbinări între voi!

[Transcriere de la min. 8:20]

[…] Pâinea cea spre fiinţă o putem obţine, adică pe Hristos Domnul, dacă împlinim câteva cerinţe pe care Sf. Ap. Pavel ni le-a prezentat. La sfârşitul cuvântului său, Sf. Ap. Pavel spune: Eu nu am venit între voi să binevestesc Evanghelia cu înţelepciunea cuvântului meu, ca să nu fac zadarnică crucea lui Hristos. Ce doreşte să spună Sf. Pavel prin aceste cuvinte? Dacă dorim să ne hrănim cu Hristos Domnul, trebuie să ne hrănim cu Pâinea cea adevărată, nu cu pâinea cea falsificată, chimizată, nenaturală, pâine care ne este propusă de foarte multe ori şi de foarte mulţi oameni. Creştinul ortodox adevărat este chemat să sesizeze între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între lucrurile adevărate şi lucrurile false, adică să vadă creştinul şi să discearnă ce este înţelepciunea lui Dumnezeu şi ce este înţelepciunea oamenilor, ce este Duhul lui Dumnezeu şi ce este duhul lumii. Căci numai având această capacitate de selectare a adevărului de minciună, a luminii de întuneric, a adevăratei credinţe de falsa credinţă poate să aibă creştinul parte de Pâinea cea adevărată.

În al doilea rând, Sf. Ap. Pavel în epistola de astăzi constată că între creştinii din vremea aceea erau multe dezbinări şi le cere spunând: Să nu fie dezbinări între voi. Să vorbiţi cu toţii la fel, având Duhul lui Dumnezeu. Şi anume, suntem chemaţi ca mărturisirea adevărului s-o facem în unitate, în unitatea Bisericii, ca să nu se strecoare între noi lupi răpitori care dezbină turma, oameni care în numele altor adevăruri, din afara Bisericii, sau oameni purtători de dezbinare dinlăuntrul acesteia să aducă între noi diviziune, să nu se întâmple ceea ce spunea Sf. Ap. Pavel, că unii sunt ai lui Chefa, alţii ai lui Pavel, iar alţii ai lui Hristos. Noi suntem ai lui Hristos Domnul în Biserica Lui cea adevărată şi în această Biserică se află Hristos Domnul, Pâinea cea spre fiinţă şi Apa cea vie şi se cuvine să ne hrănim şi să ne adăpăm din acestea cu pace, cu linişte, cu determinare, pentru apărarea dreptei credinţe, ca mila Domnului să fie peste noi şi peste lume.

Pentru aceasta, fiind acum în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, să-L rugăm pe Hristos Domnul să fie cu noi, să fie împreună cu noi, să fie în noi în mod special în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie care adună poporul lui Dumnezeu, arhierei, preoţi şi credincioşi mireni, ca toţi fiind poporul lui Dumnezeu să trăim dreapta credinţă aici, în această lume, aşa cum doreşte Dumnezeu de la noi şi să dobândim şi taina Împărăţiei Cerurilor, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

***

Din predica Arhim. Mihail Stanciu la  praznicul Adormirii Maicii Domnului (15 august 2016, Man. Antim):

Transcriere de la min. 15:30

[…] Să cerem ca Maica Domnului să stingă vrajba şi îndemnurile spre dezbinare, că vedem că multă pagubă aduce dezbinarea, chiar dacă e făcută în numele dreptăţii sau a unei părute dreptăţi, chipurile susţinute de o isterie a apărării Ortodoxiei, dar a condamnării fraţilor. Se poate aşa ceva? Dacă noi ne rugăm pentru cineva bolnav, pentru cineva care e rătăcit, drogat, la limita deznădejdii sau a morţii fizice şi spirituale, cu atât mai mult trebuie să ne rugăm pentru păstorii noştri, care şi ei sunt ispitiţi şi care şi ei pot fi atacaţi de boli sufleteşti, de slăbiciuni. Şi de aceea se cade să ne rugăm mai mult pentru păstorii, pentru ierarhii, preoţii Bisericii, slujitorii ei, ca să-i ţină Dumnezeu în vestirea cu putere multă a cuvântului adevărului, adică a lui Hristos.

Şi să ţinem totodată predania Sfinților Părinţi şi a sfinţilor înaintaşi ai noştri care au vestit Evanghelia lui Hristos. Să-i ascultăm pe părinţii care au pătimit în vremea comunistă, care au pătimit şi în vremurile de dinainte şi să nu-i uităm nici pe cei care astăzi, acum 302 ani, au primit moarte maritirică pentru Hristos: Sf. Domnitor Constantin Brâncoveanu cu fiii lui, Constantin. Ştefan, Radu şi Matei şi cu Ianache Văcărescu, sfetnicul. Deci, având exemplul lor în faţa ochilor noştri, să le urmăm şi să ţinem credinţa ortodoxă aşa cum am primit-o, cum au mărturisit-o şi ei şi toţi cei de dinainte şi de după ei, până astăzi. Şi să o dăm şi noi mai departe drept moştenire, ca fiind cel mai de preţ tezaur spiritual, pentru că e calea mântuirii. Ortodoxia este modul de viaţă în Dumnezeu, în Hristos, în Biserică, prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Cine nu are credinţa ortodoxă, credinţa adevărată, dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, cum zice Sf. Ap. Iuda, acela rătăceşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu Cel viu, ci are impresia că-L slujeşte pe Dumnezeu, dar se închină la un idol, un idol fabricat din fantezia omenească.

Deci să ţinem credinţa ortodoxă, s-o trăim, s-o mărturisim, însă cu blândeţe, cu înţelepciune, cu dragoste, nu cu isterie, nu cu condamnări decisive şi irevocabile ale altora, ci cu înţelegerea sfinţilor, care ştiu că tot omul este slab, poate aluneca, dar se poate şi redresa. Să nu ne grăbim să aruncăm cu piatra în nimeni, ci să-i susţinem sau să plecăm genunchiul pentru ei, pentru cei despre care noi zicem că sunt rătăciţi, dar Dumnezeu ştie şi să ne lumineze Dumnezeu pe toţi.

Să ştiţi că e foarte important şi totodată frumos, minunat, slavă lui Dumnezeu, că nu ne întreabă Dumnezeu pe noi pe cine să mântuiască! Că ar fi cam pustiu raiul, pentru că noi le găsim tuturor defecte, păcate, greşeli. Ne împiedicăm de greşelile lor, bineînţeles că mai mult decât de ale noastre, în loc să vedem ce-a făcut bine cineva şi să exploatăm bunătatea aceea a lui, noi ne grăbim să aruncăm cu piatra. Şi aici se vede răutatea din sufletul nostru, nevindecată. Dar atunci când ne doare când cineva greşeşte, plângem pentru el sau plecăm genunchii pentru el, ne rugăm pentru el, atunci arătăm că iubim cu adevărat. Că asta e iubirea, să trăieşti viaţa celorlalţi fără să trăieşti păcatele lor şi să doreşti mântuirea tuturor cum o doreşte Dumnezeu. Altfel e o amăgire, ai impresia că iubeşti, dar, de fapt, eşti plin de iubire de sine, de patimă.

Deci să învăţăm de la Maica Domnului, care neîncetat se roagă pentru toţi, pentru toată Biserica şi pentru toată lumea, pentru că şi ea doreşte, ca Fiul ei, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Şi de aceea şi noi să ne rugăm şi să facem cele bune pentru ajutorarea şi luminarea şi înviorarea în duh a celor de lângă noi prin această mijlocire a noastră pentru toată lumea.

Maica Domnului să ne ocrotească pe toţi, să ne lumineze cu rugăciunile ei, să ne întărească şi să stingă toată vrajba dintre noi, creştinii mai întâi şi apoi dintre oameni, în lume, ca toţi să-L cunoaştem pe Fiul ei Cel iubit, Dumnezeul Cel atotputernic, în vecii vecilor. Amin.

***

Din predica Parintelui Damaschin Luchian de la Manastirea Sihastria Putnei in Duminica a 8-a dupa Rusalii (a Inmultirii Painilor) – 14 august 2016:

CONSTIENTIZAM CA SUNTEM CU ADEVARAT O FAMILIE IN BISERICA?

NU VA RUPETI, NU IESITI DIN BISERICA, NU VA LEPADATI PĂSTORII!

(va recomandam ascultarea integrala a cuvantului):

Transcriere dupa min. 18:30:

[…] Dacă suntem familia lui Dumnezeu, oare n-ar trebui să ne punem mai des întrebarea: <Cum vrea Dumnezeu să fiu eu în familia Lui?> Şi mai este ceva: dacă suntem în familie, iubiţi credincioşi, există expresia aceasta foarte valabilă, de peste veacuri: Rufele se spală în familie. Există lucruri care rămân acolo, în familie, nu se duc mai departe. Se mai acoperă lucrurile, neputinţele, scăpările. Dacă facem asta, suntem familie. Dacă nu facem asta, trădăm familia. Ne ducem şi spunem despre unul, despre altul, frate al nostru, că a făcut aşa, că a făcut aşa… Eu cu el să discut. Ce credem noi, că dacă propovăduim, dacă ducem, dacă colportăm neputinţele fraţilor noştri ortodocşi, şi fraţi cu veşminte şi cu mitre ortodoxe, dacă ducem neputinţele lor şi le judecăm şi le vorbim în gura mare se rezolvă problemele? Niciodată. Problemele se rezolvă în familie în duh de rugăciune, neputinţa fratelui o ajut rugându-mă pentru el sau sfătuindu-l cu rugăciune şi cu dragoste, mustrându-l – cine are datoria de a mustra. Cine are datoria de a mustra? Toată lumea? Nu! Nu toată lumea. Există cineva cărora Dumnezeu le-a dat această misiune de a îmbărbăta, de a arăta calea şi, din când în când, de a arăta calea. Ştiţi cine ar trebui să fie: părinţii noştri duhovnici. Ei au datoria aceasta de a face. Eu nu am dreptul să mă duc să cert, să mustru pe fratele meu, că fac un deserviciu trupului familiei mele. <Ieşi de acolo!>, <Nu te închina aşa!> – ooo, ce de teorii, câte se mai fac prin biserică; oameni care poate intră pentru prima oară în biserică şi ies de acolo miraţi că, în loc să mă primească cu drag, nu ştiu codul manierelor elegante în biserică. Dar nu mă ia deodată cineva: <Stai acolo, fă cruce, acoperă capul, de ce ai venit fără batic, de ce ai venit în pantaloni…?>

Şi mai e un gând pentru familia asta care ne este Biserica: v-am spus că într-o familie există strămoşi, părinţi, copii, nepoţi. Aşa şi în familia mare care este Biserica: avem şi noi nişte părinţi, părinţii la care ne spovedim, noi, din mănăstire, îl avem pe părintele stareţ, maicile o au pe maica lor stareţă şi toţi împreună îi avem pe cei mai mari decât noi, pe care Dumnezeu i-a ales şi i-a rânduit să ne fie arhipăstori, să ne fie episcopi. Cu ce suntem noi datori faţă de părinţii noştri? Cu ascultare, cu rugăciune pentru ei. Nu cu critică, nu cu judecată. Şi neputincioşi să fie, v-am spus: nu-i ajutăm criticându-i. Duhul de unitate se păstrează în ascultare şi în dragoste şi păstrând în minte şi având în minte şi crezând în aceasta, că sunt părinţii noştri şi dacă tatăl meu şi mama mea, la un moment dat în viaţa lor, au o alunecare, apucă de pildă, tata, pe panta patimii băuturii, ce fac eu? Mă lepăd de tata? Spun că nu mai e tatăl meu? Nu am grijă de el? Nu mă rog pentru el? Nu-l sfătuiesc? Nu mă duc la doctor pentru el? Şi noi, dacă o să greşim, ce o să faceţi de acum, vă lepădaţi de noi? Omul acesta poate m-a ajutat o dată la viaţa lui, poate datorită lui am reuşit să scap dintr-un necaz – datorită lui Dumnezeu, că El lucrează prin Biserica Sa, noi, slujitorii Bisericii, suntem unelte în mâna lui Dumnezeu, nimic nu avem de la noi. Şi greşită fiind viaţa noastră câteodată, înconjuraţi-ne, fraţi creştini, cu dragoste şi cu rugăciune.

Auziţi de un preot că-i beţiv, că-i curvar, că ia bani mulţi…, nu-l judecaţi, nu-l osândiţi, rugaţi-vă pentru dânsul. Nu aveţi putere să mergeţi la el, mergeţi la altul, care nu este aşa. Auziţi şi despre acela că e aşa, mergeţi la altul. Dar nu vă rupeţi de Biserică! Nu ieşiţi din Biserică! Dacă ai plecat de acasă şi ai rupt legătura cu mama şi cu tata şi cu fraţii tăi, nimeni niciodată nu te va primi mai bine aşa cum eşti primit în familia ta.

Iubiţi-vă şi să ne iubim Biserica că de aici, din Biserică, primim noi putere pentru viaţa noastră cea de toate zilele, şi firească, fizică, şi viaţa cea duhovnicească.

În zilele care vor urma şi in cele care au fost mai de dinainte de aceasta s-ar putea să ajungă la urechile dumneavoastră lucruri care să vă smintească şi să vă pună semne de întrebare, lucruri care s-ar putea să vă destabilizeze. Gândul pe care vă rog să-l puneţi în adâncul inimilor dumneavoastră este următorul: mai mare ca darul unităţii în Biserică nimic nu este! Cine se rupe într-un fel sau altul de Sfânta Biserică, acela moare, iubiţi credincioşi! Că o ramură ruptă din copac se usucă. Numai ramura care rămâne în copac, chiar dacă-i bolnavă, chiar dacă e uscată, se taie ramurile uscate şi din rădăcinile din pământ va veni din nou seva de viaţă şi ramura va înfrunzi şi va aduce rod. Dar aceia, fie ei episcopi, fie ei preoţi, fie ei monahi, fie ei credincioşi, care într-un fel sau altul se rup de Biserică, nu mai au putere, nu mai au har şi nu mai viază. Cine se rupe de Biserică, preot fiind, Liturghia lui nu mai are valabilitate. Acel preot care este caterisit de Sfânta Biserică sau acel preot care iese din comuniunea cu Biserica, tot ce face el nu are valabilitate. Sunt oameni care de zeci de ani trăiesc în comunităţi în care preotul nu are voie să slujească; oamenii aceia nu sunt spovediţi, oamenii aceia nu sunt împărtăşiţi, oamenii aceia nu sunt cununaţi. Să rămânem în staulul acesta care este Biserica şi să ne iubim Biserica, să ne iubim credinţa aceasta pe care o avem, să ne rugăm şi să-i preţuim pe păstorii noştri pe care îi avem, din mila lui Dumnezeu avem păstori care se îngrijesc de noi, care nu se leapădă de noi. Nici noi să nu ne lepădăm de ei!

Pentru rugăciunile Maicii Domnului, care a fost ascultătoare în Templu, în Biserica lui Dumnezeu, de preoţii şi de Legea cea Veche, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor care în Biserică s-au sfinţit şi care din Biserică au urcat, să spunem aşa, în calendar, pentru rugăciunile tuturor oamenilor bineplăcuţi lui Dumnezeu din zilele noastre, mai plăcuţi decât noi, şi care ei, într-un fel, ajută ca Biserica să dăinuiască, pentru rugăciunile tuturor acestora Dumnezeu să ţină Biserica Sa una sfântă, sobornicească şi apostolească în pace şi în unire şi noi să fim membri, mădulare vii şi mărturisitoare ale acestei Sfinte Biserici, acum şi în toate zilele vieţii noastre. Amin.

***

Mănăstirea Sihăstria Putnei: Îndemn la unitate

Purtați de duhul dragostei față de Dumnezeu și de Sfânta Sa Biserică, și responsabili înaintea Domnului față de fiii duhovnicești ai mănăstirii noastre, adresăm acest cuvânt părintesc, în contextul desfășurării Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-26 iunie 2016), și a reacțiilor apărute pe marginea acestui subiect.

1. Monahismul a fost, dintotdeauna, păstrător al predaniilor Sfinților Părinți, luminați de Duhul cel Sfânt, și, în momentele de cumpănă, monahii au apărat dreapta credință, unii cu prețul vieții lor. Dorind a urma lor, am mărturisit și am îndemnat pe toți credincioșii care au venit la această mănăstire să păstreze, să prețuiască și să transmită mai departe credința cea adevărată, nelăsându-se ademeniți de cei care propovăduiesc alte învățături (aici, în zona Bucovinei, îndeosebi cele ale cultelor neoprotestante).

2. Suntem datori a mulțumi pururea lui Dumnezeu pentru darul mare pe care l-am primit, acela de a face parte din Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, în care am intrat prin Taina Sfântului Botez și în care nădăjduim să creștem prin celelalte Sfinte Taine, mai ales prin cea a Pocăinței (Spovedaniei) și a Sfintei Euharistii (Împărtășanii). Socotim că grija principală a noastră, a monahilor, este curățirea de patimile sufletului și dobândirea harului dumnezeiesc, și îndemnăm și pe credincioși să lucreze în această direcție, pentru a fi mărturii luminoase într-o lume aflată în derivă din multe puncte de vedere.

3. Ca mădulare vii ale Bisericii, nu suntem indiferenți față de cele ce se întâmplă în viața acesteia. Privim cu atenție, cu luciditate și cu interes (pentru propria lucrare și mântuire) la evenimentele majore care se petrec în Biserica Ortodoxă, cel mai recent fiind cel din Creta, din luna iunie. Suntem la curent cu discuțiile care se poartă, oficial, sau în mediul on-line, pe marginea acestui subiect, precum și cu luările de poziții, unele radicale, față de ierarhii din Biserica Ortodoxă Română care au participat la Sinodul din Creta. Pe de altă parte, am primit cu încredere mărturia faptului că delegația Bisericii noastre a avut una dintre cele mai bune prestații, prin luările de poziție în duh ortodox, chiar dacă nu toate s-au concretizat în forma cea mai fericită în documentele finale.

4. Având în vedere divergența de opinii față de anumite texte adoptate, nădăjduim că ele vor fi pe mai departe analizate, completate cu precizări și explicații, în Sinoadele Bisericilor Autocefale sau în viitoare Sinoade Panortodoxe, care să se țină în mod regulat, așa cum a sugerat Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Istoria sinoadelor ecumenice și locale din primele veacuri ne arată cum unele texte adoptate la un sinod au fost detaliate, precizate sau dezvoltate în sinoade ulterioare.

5. Considerăm ca exagerată și cu totul nepotrivită atitudinea de întrerupere a pomenirii unor ierarhi la sfintele slujbe și rugăciuni, atitudine care se poate constitui în prilej de sminteală sau de dezbinare, în contextul și așa fragil (duhovnicesc, social, economic și politic) în care ne aflăm. Îndemnăm pe pelerinii care vin în acest sfânt loc, pe fiii duhovnicești ai aceste mănăstiri, și pe toți credincioșii, să rămână fideli Bisericii Ortodoxe, să păstreze comuniunea cu ierarhii pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne păstorească, și să ceară sfatul părinților duhovnicești care le poartă de grijă. Iar atunci când sunt derutați sau neliniștiți de anumite luări de poziție ale unor ierarhi, preoți, monahi, sau frați creștini, să ceară, cu smerenie și fierbinte rugăciune, și părerea altor părinți. Și așa, prin împreună-sfătuire, să aflăm voia lui Dumnezeu cea bineplăcută Lui.

6. În sensul celor de mai sus aducem mărturia poziției echilibrate și mature a unor părinți cu experiență și cu discernământ cu care mănăstirea noastră ține, periodic, legătura: Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatopedi și a altor părinți vatopedini, Arhimandritul Efrem Filoteitul, părintele duhovnicesc al Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare din Arizona – SUA (singurul ucenic direct în viață al Cuviosului Iosif Isihastul) și a altor părinți îmbunătățiți din această mănăstire, sau a părintelui Ieroschimonah Simeon Zaharia de la Schitul Poiana lui Ioan a Mănăstirii Sihăstria (Neamț). Părerile lor conglăsuiesc spre a îndemna la ferirea de orice acțiune care ar putea pricinui o dezbinare, dinăuntru sau dinafară, a Bisericii.

7. Așa cum am făcut dintotdeauna, îndemnul nostru este de a lucra în ogorul mântuirii noastre, ca să aducem bucurie lui Dumnezeu. Să înmulțim rugăciunea ca El să păstreze în pace și unire Biserica Sa cea Sfântă, din care facem parte, și să lumineze pe păstorii noștri pentru a învăța drept cuvântul adevărului cel mântuitor. Și tuturor să ne dăruiască Dumnezeu duh de ascultare, trezvie în fața primejdiilor din viața duhovnicească și a Bisericii, și râvnă împletită cu multă înțelepciune.

Cu părintească binecuvântare,

Arhimandritul Nectarie,
dimpreună cu frații mei cei întru Hristos

Legaturi: