CÂND CLERUL TRĂDEAZĂ PE HRISTOS… Cuvinte grele și ascuțite de bisturiu ale PR. GEORGE REMETE despre unele FENOMENE ECLEZIALE SMINTITOARE, spre mustrare vindecătoare, iar nu spre osândire sau dezbinare. “Problema creştinismului nu sunt necreștinii, ci creştinii. Problema este că sarea nu mai sărează şi focul nu mai încălzeşte. Nu te poate trăda, compromite şi face de ruşine decât al tău”

26-02-2020 Sublinieri

[Preot] George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata:

Trădarea clerului

Dar trădarea supremă nu o poate săvârşi decât cel mai apropiat, iar răul cel mai mare nu-l poate face decât cel investit cu binele şi autoritatea cea mai mare. Aşadar, vârful trădării, pervertirii, blasfemierii şi mişeliei creştine îl constituie clerul imoral şi impostor.

Trebuie ştiut că poporul sau creştinii simpli nu fac deosebire de vină sau responsabilitate între clerici, ci zic: „De două mii de ani se străduiesc popii să distrugă Biserica şi tot nu reuşesc!”. Între clerici lucrurile stau însă altfel: clerul inferior pune vina pe cel superior, iar cel superior pe cel inferior. Există clerici înalţi care au declarat public şi solemn că ei sunt în general cinstiţi şi pornesc la lucru cu intenţie bună, dar sunt pervertiţi de linguşeala inferiorilor, care nu se lasă până nu îi corup: ca şi cum tov. Nicolae Ceauşescu ar fi fost un călugăr smerit, iar tovarăşii din Comitetul Central l-ar fi prefăcut în dictator! Se ştie însă că adevărul stă exact invers. Aici, onestitatea şi rigoarea – dacă există – dovedesc fără tăgadă că, deşi în principiu tot clerul deficitar e vinovat şi înstrăinat de Hristos, totuşi vina superiorilor e mult mai monstruoasă şi mai dăunătoare decât a celor simpli, din 2 motive: 1) pentru că, fiind „cetatea din vârful muntelui” (adică având funcţie reprezentativă, vizibilitate şi putere mare) tot ceea ce fac ei are, vrând-nevrând, un efect mare, 2) pentru că preoţia asigură numai viaţa simplă, şi nu mare putere sau avere.

Prima însuşire a clericilor impostori este secularizarea. Nu e vorba de simpla adaptare la lume, ci de dedulcirea de lume, de transformarea valorilor spirituale în valori pământeşti şi de prefacerea minţii duhovniceşti în minte lumească, după chipul şi asemănarea lumii. Nu e vorba nici de faptul că „odată cu recunoaşterea creştinismului se estompează şi aproape dispar cu totul frontierele dintre comunitatea creştinilor şi «lume»”495, ci e vorba că însuşi „clerul… este integrat în ierarhia lumească … «după chipul şi în locul» demnitarilor lumeşti …496, şi că „se identifică cu structurile seculare ale lumii”497. Oricât ar vrea să fie de „echilibrat”, „modest” sau „neutru”, în raportul cu lumea clericul nu are decât două variante. Fie adaptează lumea fiinţei şi mesajului său, fie se adaptează el lumii; fie încearcă să atragă lumea la sine, fie se duce el după lume.

Or, experienţa ne arată că mulţi dintre clerici concep şi tratează toate valorile duhovniceşti în chip material şi lumesc, preferând până şi nemurirea (sau pomenirea) cea istorică în locul celei dumnezeieşti, prin merite şi realizări „eterne” terestre, uitând că există o singură pomenire, cea prin Dumnezeu. […]

De altfel, secularizarea clericilor este dovedită cu vârf şi îndesat de modul promovării lor. Majoritatea promovărilor clericilor se face după modelul politic: cu lobby, campanie electorală şi accesarea structurilor de putere cărora, pentru a fi siguri de succes, deseori îşi vând sufletul. Cine nu are nicio legătură cu structurile de putere, nu are lobby şi nici măcar diplomaţie, acela are foarte slabe şanse să urce numai pe baza calităţilor duhovniceşti. Sunt aleşi în primul rând cei care sunt deja în structuri de putere, care au relaţii puternice, care sunt „hârşiţi” în diplomaţie, duri şi chiar cinici. De multe ori, promovarea implică nu numai aceste „calităţi”, ci chiar pactul cu diavolul şi vinderea sufletului. În orice caz, naivii n-au ce căuta în lupta pentru tron.

Secularizarea clericilor reiese şi din aceea că pasiunea, interesul, calitatea şi meritul esenţial al unora este cel de afacerişti, sau „gospodari”, cu setea de a-şi mări averea şi puterea. Puterea merge mână-n mână cu averea: plăcerea puterii cheamă plăcerea averii. Foarte rar se poate întâmpla ca un împătimit de putere să nu fie şi un împătimit de avere: puterea, averea şi plăcerea sunt sensul funcţiilor înalte. Acumularea de bani, averi şi „valori” a devenit un merit şi un talent clerical specific. Dar în setea de avere sunt fireşti şi corupţia şi hoţia. În orice caz, setea de avere a multor clerici a ajuns să fie socotită normalitate, iar cei care acumulează nu sunt numiţi „lacomi” sau „acaparatori”, ci „eficienţi”, „pricepuţi” şi „gospodari”. Dacă în Biserica primară clericii erau primii sacrificaţi şi se sacrificau cei dintâi, astăzi ei sunt ultimii. În acest fel, ei sunt oglinda cea mai vie şi nemincinoasă a degradării istorice a Bisericii Creştine.

Dar pofta de avere nu e cea mai mare şi mai rea. Pe aceasta nici nu o au toţi. În schimb, aproape toţi strălucesc prin altă poftă sau calitate: stăpânia, pofta şi plăcerea de a domina, de a porunci şi a fi stăpân. Clericul nu e nici bun, nici rău: el e Stăpânul! Astăzi este socotită normală împărţirea Bisericii în clase (clerul înalt, clerul inferior şi credincioşii simpli) sau, mai exact, între clerul înalt şi restul lumii. Este vizibilă tendinţa fiecărei clase nu numai de a se diferenţia ci şi de a se suprapune şi domina: clerul inferior peste creştinii simpli, iar clerul superior peste toţi.

Căci „întregul cler, fără a-şi lepăda apartenenţa la ierarhia lumească a statului, se va încinge cu veşmintele monahilor, lărgind şi mai tare prăpastia care îi separa de creştinii «laici» sau «din lume»499. Iar separarea înseamnă nu numai dominare ci şi „atrofierea conştiinţei mirenilor”500, nu numai „tendinţa episcopatului de a «delimita» între ei şi tot restul Trupului Bisericii”501 ci şi opoziţia episcopatului sau „lupta împotriva ideii «împărăteştii preoţii»502, călcând cuvântul biblic şi apostolic care îi declară pe toţi creştinii seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu (I Petru 2,9).

Stăpânia clericilor este vizibilă apoi prin pretenţia de infailibilitate, prin arbitrar şi incompetenţă.

De multe ori, la baza acţiunilor clericilor stau mofturile, toanele sau poftele. Pe moşia lui, clericul e Dumnezeu, poate dicta orice, are dreptate totdeauna şi nu dă seamă nimănui. Sunt foarte puţini clerici fără morgă, fără autosuficienţă sau care acceptă să fie contrazişi.

Aflat în faţa unui înalt cleric, un grup de intelectuali reprezentativi a tras concluzia: „Am avut impresia că suntem în faţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu!”. Sfântul Siluan Athonitul a observat şi el că „arhiereii, deşi au darul Duhului Sfânt, nu înţeleg totul aşa cum trebuie şi, de aceea … lucrează după mintea lor, fapt prin care întristează milostivirea lui Dumnezeu şi seamănă tulburări503. Dacă. unii din aceştia pretind public, ad litteram, că „trebuie să ascultaţi de noi, pentru că noi suntem păstrătorii şi gura adevărului”, părintele Sofronie Sacharov afirmă, dimpotrivă, că „este deplasat a privi Biserica în termenii despărţirii între dascăli şi dăscăliţi504. Este semnificativ, în acelaşi sens, că păr Gh. Florovski declara că acum mă ţin departe de toate «înaltele locuri» bisericeşti505, iar păr. Arsenie Boca, după cum se ştie, în ultima parte a vieţii evita orice întâlnire cu un cleric înalt.

Indiferent de cultura teologică sau calitatea duhovnicească, aceşti clerici pretind infailibilitate faţă de orice alţi creştini: teologi, dascăli sau monahi. Păr. Sofronie Sacharov observă însă că „episcopii care au apărat principiile duhovniceşti şi theologice ale Bisericii au fost aproape nişte excepţii. … Cuv. Maxim Mărturisitorul sau Cuv. Simeon Noul Teolog, sau sfinţitul Grigorie Palama … au fost nevoiţi să biruiască influenţa duhovnicească şi theologică decăzândă a episcopilor”506. Faţă de pretenţia unora de „gură a adevărului”, mai trebuie amintit că în Biserica Ortodoxă infailibilitatea nu aparţine nici sinoadelor, nici întregului episcopat la un loc, ci întregului Trup al Bisericii, şi e vizibilă prin consensus ecclesiae, aşa cum a formulat „Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” din 1848 şi cum precizează toţi teologii ortodocşi reprezentativi: „Organul suprem al infailibilităţii este deci întregul Trup al lui Hristos, poporul întreg care recunoaşte declaraţiile sinodale drept ale sale507.

Stăpânia se exprimă însă şi mai limpede ca dictatură şi autocraţie. Nu e vorba aici numai de faptul că toţi sunt „pătrunşi” de puterea şi măreţia funcţiei lor, de faptul că „harul le fierbe în vine“, ci mai mult, că unii se consideră ad litteram „lorzi”, „regi” sau „prinţi ai Bisericii”. Aceştia sunt convinşi că puterea pământească este deja arvuna puterii cereşti. Ei sunt pătrunşi de o suveranitate eternă, de împăcare şi satisfacţie, identice cu certitudinea mântuirii. Forţa acestei convingeri au experiat-o atât laicii, cât şi teologii.

Dacă Jean-Paul Sartre a exprimat-o prin formula „Îl aşteptam pe Tatăl Creator şi m-am trezit cu un Director General”508, la rândul său Sf. Vasile cel Mare sublinia că, prin pofta de autocraţie, clericii „îşi împart conducerea Bisericilor ignorând iconomia Duhului Sfânt509, pentru că Acesta avertizase, prin gura Sf. Ap. Petru: Păstoriţi turma lui Dumnezeu … nu ca stăpâni ai păstoriţilor” (I Petru 5,2-3).

Iar în zilele noastre, păr. Sofronie Sacharov afirmă şi el că „Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi stăpâni («despoti») şi chiar prea adesea înclină către «despotism»510. Clericul se consideră îndreptăţit la stăpânie, întrucât „cât a scăpărat, a muncit, a luptat şi «s-a străpuns cu multe dureri», săracul, ca să ajungă stăpân! Acum a răsărit soarele şi pe uliţa lui!”.

Mai rea decât stăpânia este însă mândria nebună sau delirul de grandoare. Aici nu e vorba de slava deşartă, măreţia, îngâmfarea sau aroganţa în sensul obişnuit, ci de mândria absolută şi satanică, vecină cu delirul şi demenţa. Stăpânia şi delirul de grandoare se aseamănă; totuşi, noi credem că nu sunt identice. Nouă ni se pare că nu toţi stăpânii au delir de grandoare; în schimb, cei cu delirul de grandoare se cred şi stăpâni. Aceştia sunt însetaţi de toate onorurile. Ei sunt clericii titraţi impostori, fără operă, străini total de înălţimea academică şi ahtiaţi nu după slava cerească, ci după cea pământească.

[…]

Astăzi excelenţa Bisericii pare să fie triumfalismul, grandoarea, festivismul, impozanța şi dominarea. De altfel, cât de real şi de penibil este delirul de grandoare în clerici îl arată formula „Smerenia Noastră”, care este contradicţie în termeni: căci, ori e „smerenie”, ori e „Noastră”! Multe din onorurile, vredniciile şi slăvirile clericale duhnesc a slavă deşartă, mândrie şi delir de grandoare, a ispitei celor 3 pofte: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2,16).

Dar şi mai înalt pe tronul trădării şi blasfemiei stau clericii perverşi şi cinici, care excelează în „smerenia” diabolică, viciile maxime, dictatura absolută, cinismul şi voluptatea pângăririi celor sfinte. Aceştia sunt clericii care, oameni bătrâni fiind, cu câţiva ani înainte de moarte, adică în faţa Judecătorului Suprem, construiesc palate luxoase, dotate cu utilităţile cele mai scumpe şi mai inutile, ca sfidare nu numai a chipului monahal, ci simplu creştinesc şi omenesc. După cum se vede, în faţa morţii interesul lor nu e mântuirea, ci obţinerea unor noi posesii şi comodităţi, adeverind cuvântul Mântuitorului: „Unde e comoara ta, acolo e şi inima ta!” întrucât inima lor e la palate, proprietate şi comoditate, este limpede că aceasta este credinţa lor şi nu viaţa veşnică.

Nu simplă imoralitate sau desfrânare, ci perversitate diabolică este şi homosexualitatea unor clerici, căci nu se mulţumesc cu viciul individual, ci lucrează „în echipă”. De altfel, se ştie că toate [multe dintre, n.n.] bisericile protestante aprobă căsătoriile gay, chiar şi pentru pastori, şi demit pe pastorii care refuză să le oficieze. Unele Biserici Ortodoxe stau pasive la asalturile homosexuale, iar unele state ortodoxe, precum Grecia, au acceptat căsătoriile [parteneriatele civile, n.n.] homosexuale.

Dar există şi alte vicii şi perversiuni maxime. Trebuie înţeles că înălţimea funcţiei atrage şi ispitele cele mai puternice. De aceea, experienţa ne arată că – oricât de şocant, dar totuşi firesc – în funcţiile înalte ajung de cele mai multe ori cei care luptă mai tare pentru ele, adică cei mai hârşiţi, mai duri, mai lacomi şi mai cinici, care îşi iau angajamentele cele mai sfinte tocmai pentru plăcerea de a le încălca. Căci maxima plăcere este de a încălca maxima oprelişte, adică voturile monahale. Şi, tot astfel, voluptatea supremă sau plăcerea răului este răsplătirea binelui cu răul. A răsplăti binele cu bine este omeneşte, a răsplăti răul cu binele este dumnezeieşte, dar a răsplăti binele cu răul este diavoleşte. Această voluptate de a călca voturile, jurămintele, datoriile, opreliştile şi lucrurile sfinte nu poate fi numită decât perversitate diabolică. […]

Dar forma supremă a trădării lui Iisus Hristos ni se pare aceea prin care unii clerici unesc cinismul cu iresponsabilitatea şi, în final, perversitatea cu nebunia. Este adevărat că acest fenomen poate fi găsit în orice religie. Totuşi, întrucât religia creştină pretinde că are deplinul şi supremul credinţei, responsabilitatea – respectiv iresponsabilitatea – ei este incomparabilă.

Iresponsabilitatea este fenomen bisericesc de masă atunci când unii clerici sunt demascaţi de corupţie şi perversiune în faţa întregii ţări, în repetate rânduri. Toată lumea vede probele şi e convinsă de vina lor, si totuşi autoritatea bisericească tace cu tenacitate şi se face că plouă, spre stupefacţia maselor de credincioşi, care nu ştiu ce să mai creadă.

Desigur că în această situaţie orice creştin normal se întreabă cum e posibilă şi cum se explică tăcerea Bisericii? Un răspuns probabil în acest sens ni se pare cel dat de Sf. Nicolae Velimirovici: Îi rabdă din două motive: primul, pentru că îi aşteaptă să se pocăiască şi să se schimbe, iar al doilea, pentru ca respingându-i, să nu-i (…) împingă cu capul în jos în prăpastia ereticilor511.

La finalul acestei panorame a trădării creştine se impun câteva concluzii. Iudeii L-au urât pe Hristos, L-au detestat şi L-au negat, păgânii nu L-au cunoscut sau n-au vrut să-L cunoască, iar ateii n-au vrut sau n-au putut să-L vadă. Dar niciunii n-au reuşit să-L compromită sau să-L facă de ruşine, precum au făcut creştinii. Numai creştinii au reuşit. Numai ei pot să-L dezonoreze pe Dumnezeu, numai ei sunt ruşinea lui Iisus Hristos. Căci mai rea decât ura sau crima e ruşinea, întrucât acelea rănesc şi omoară, dar nu înjosesc. Creştinii sunt singurii care-L pot face de râs pe Iisus Hristos, căci nu te poate trăda, compromite şi face de ruşine decât al tău. Străinul te poate urî şi omorî, dar nu te poate face de ruşine. Acest adevăr a fost exprimat atât biblic cât şi patristic. Sf. Pavel avertizează că „oricine a călcat Legea lui Moise este ucis fără milă …Gândiţi-vă cu cât mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi i-a necinstit sângele … şi a făcut de ocară Duhul harului” (Evrei 10,28-29), iar Sf. Macarie Egipteanul arată că „cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El se află sub noi (sub păgâni, n.n.)512.

Problema creştinismului nu sunt necreștinii, ci creştinii. Problema este că sarea pute şi focul pâlpâie; sarea nu mai sărează şi focul nu mai încălzeşte, iar în această situaţie oamenii caută în altă parte şi se mint cu surogate. De la cel mai umil creştin până în vârful Bisericii, sunt pline Biserica şi religia creştină de perverşi, pervertiţi, masochişti, sadici, impostori, nebuni şi satanici. Cei mari Îl sfidează, preoţii Îl trădează, iar credincioşii îl „păcălesc” pe Hristos, căci „toţi am păcătuit, toţi am săvârşit fărădelegi, toţi am părăsit calea…513, încât trebuie să acceptăm strigătul marii conştiinţe creştine a lui Soren Kierkegaard, care a denumit creştinismul istoric drept „ediţia mizerabilă a creştinismului”514. […]

Se înţelege însă că orice creştin care vorbeşte de păcatele creştinismului îşi face de fapt autoportretul. De aceea, omul este creştin şi creştinul este al lui Hristos numai atunci când strigă: Al Tău sunt eu, miluiește-mă! Miluiește-mă, că sunt îndrăcit! Cel ce ai murit pentru mine, miluieşte-mă! Te-am trădat tot timpul, nu mă lăsa! Te-am dispreţuit şi te-am părăsit, nu mă părăsi! Părinţii mei m-au părăsit, pentru că nu¬mi pot da nici lumină, nici viaţă! Tu eşti lumina mea şi viaţa mea, nu mă lăsa!

Tot astfel este firească şi întrebarea: dacă atâţia creştini sunt străini de Hristos, atunci mai există Biserica? Sau – aşa cum Însuşi Hristos a formulat – când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18,8). În faţa menajeriei, a grădinii zoologice sau bestiarului înfricoşător pe care l-a văzut aici, cercetătorul trebuie să ştie însă că toţi aceşti ticăloşi sunt salvabili, aşa cum de fapt sunt salvabili toţi oamenii. Căci există şi pocăinţă. Oricât de critic ar fi, orice creştin trebuie să ştie că Biserica lui Hristos nici porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18), că ea este stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3,15) şi că, deşi creştinii se pot înstrăina de Hristos, El nu se înstrăinează, ci rămâne în veci în Biserică, adică alături de ai Săi.

Cercetătorul cinstit n-are dreptul să fie depăşit sau smintit de înstrăinarea sau deficiența creştinilor, şi trebuie să înţeleagă că de fapt aceasta este, într-un fel, firească, datorită faptului că numai între creştini şi Hristos este ştacheta cea mai înaltă şi măsura cea mai puternică. A fi creştin nu e greu, ci e aproape imposibil; creştinarea omului este o campanie fără sfârşit, o luptă care nu se încheie de fapt niciodată. Numai creştinii sunt apreciaţi în funcţie de măsura maximă, astfel că numai la ei poate apărea şi diferenţa sau deficienţa cea mai mare. De aceea, la ei aceasta este cea mai flagrantă şi mai insuportabilă.

Dar sângele apă nu se face: cu toate păcatele şi vinile lor, vom vedea că este firesc şi drept ca Iisus Hristos să-i iubească mai mult ca orice pe nenorociţii care au ales numele Lui, L-au păstrat şi L-au mărturisit până la sfârşit.

Note:

495 Christos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 106.
496 Ibidem.
497 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, ed.cit, p. 169.
498 Francois Brune, Hristos văzut altfel, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2013, p. 50.
499 Christos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii, ed.cit., p. 107-108.
500 Al. Schmemann, Euharistia. Taina împărăţiei, Anastasia, Bucureşti, fără an, p. 118.
501 Arhim. Sofronie, Corespondenţa cu Gheorghe Florovski, 29 mai 1959, Editura Accent Print, Suceava, 2016, p. 99.
502 Ibidem.
503 Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, cap. XVI, Deisis, Sibiu, 1996, p. 118.
504 Arhim. Sofronie, Corespondenţa cu Gh. Florovski, 16 martie 1958, ed.cit., p. 35.
505 Ibidem, 14 aprilie 1960, ed.cit., p. 102.
506 Ibidem, 29 mai 1959, ed.cit., p. 100.
507 Panayotis Nellas, Preoţie împărătească, în vol. „Ortodoxia, divino-umanism în acţiune”, Editura Deisis, Sibiu, 2013, p. 148.
Vezi şi Sf. Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, 28, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 20.
508 Jean-Paul Sartre, Cuvintele, cf. Paul Evdokimov, „Iubirea nebună …“, ed.cit., p. 163.
509 Cf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh, cap. XXX, col. 216, în „Scrieri”, III, col. „P.S.B.”, nr. 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 91.
510 Arhim. Sofronie, Corespondenţa cu prot. Gheorghe Florovski, 29 mai 1959, Editura Accent Print, Suceava, 2016, p. 99.
511 Sf. Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, 28, ed.cit., p.20.
512 Patericul egiptean, Avva Macarie Egipteanul, 36, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1990, p. 139.
513 Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistola dogmatică (14) către Petru Ilustrul, în vol. „Scrieri”, II, col. „P.S.B.”, nr. 81, EIBMBOR,
Bucureşti, 1990, p. 119.
514 Soren Kierkegaard, Boala de moarte, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 162.

(din: George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata Vol.1: Dumnezeul tradat, Editura Paideia, 2019)

 

Legaturi:

PARINTELE SOFRONIE DE LA ESSEX – scrisoare profetica despre degenerarea ideii de IERARHIE BISERICEASCA in DESPOTISM cu pretentii de infailibilitate, care risca sa atraga “REACTII VIOLENTE DEZASTRUOASE”: “Episcopii prea adesea încetează a mai fi fraţi, darămite părinţi. Ei se simt a fi mai întâi de toate stăpâni”

De ce se strica sarea? INTRE FIUL RISIPITOR si JUDECATA NEAMULUI IMPREUNA-NETREBNICIT. De la OBRAZNICIA la FOAMETEA SI ROBIA fiilor care au risipit averea Tatalui, tradandu-si Chemarea… CE NE ASTEAPTA, CA POPOR? “Dumnezeu, ca sa salveze, va ingădui O MARE APASARE. Aici nu trebuie nici sa fii prooroc, nici Nostradamus, nici vazator cu duhul” (MEDITATII LA CEAS DE CUMPANA)

DUHUL IUBIRII DE STĂPÂNIRE NU MI-L DA MIE… Cum recunoastem si cum ne putem vindeca de boala dorintei de a domina asupra altora? CUM SE POATE MANIFESTA ABUZUL DE PUTERE IN ZONA SPIRITUALA, IN VIATA BISERICEASCA?

Pr. John Chryssavgis despre ABUZUL DE AUTORITATE DUHOVNICEASCA, pericolul idolatriei clericale si FOLOSIREA “ASCULTARII NECONDITIONATE” ca mjloc pentru DEGHIZAREA AMBITIILOR DE IMPUNERE A VOINTEI PROPRII asupra altora: “Cel care amesteca voia sa, in ascuns, in porunca este un des­franat”

ASCULTAREA, PRETEXTELE SI ABUZURILE EI – parintele Savatie pune punctul pe I

Cuvânt despre CLERICII care provoacă SMINTEALĂ prin fariseism și păcate împotriva firii: “VAI CELUI PRIN CARE VINE SMINTEALA! Sminteala este mare atunci când unii dintre noi Îl vând pe Hristos şi se afundă în păcate de neimaginat” (AUDIO, TEXT)

DEVOTAMENTUL APOSTOLILOR si CHEMAREA CRESTINILOR DE A FI SAREA PAMANTULUI SI LUMINA LUMII. Sminteala facuta de acei clerici nevrednici din zilele noastre: “Din pacate, multi vin la preotie fara ravna si se manifesta ca niste functionari reci, fara frica de Dumnezeu si fara constiinta misiunii lor”

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE CLER SI BISERICA (I): “Atunci cand clericul se laicizeaza devine impreuna-lucrator cu diavolul”

SFANTUL NIL ASCETUL (12 nov.) – Cuvant despre cei care poarta CHIPUL EVLAVIEI CA PE O MOMEALA si fac din ea NEGUSTORIE

Sfantul Nil Ascetul MUSTRA pe cei care cauta sa devina INVATATORII ALTORA pentru a dobandi SLAVA DE LA OAMENI si PUTERE PORUNCITOARE asupra acelora

SFANTUL SILUAN despre PĂSTORI si DUHOVNICI si despre CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU. “Toate pacatele si greselile mele au venit pentru ca in ceasul ispitei si nevoilor n-am chemat pe Domnul. MARE PUTERE AU RUGACIUNILE UNUI DUHOVNIC. Daca omul nu spune totul duhovnicului, calea sa e intortocheata…”

Cuviosul Serafim Rose despre RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

ALEGEREA DUHOVNICULUI, pericolul aparentelor inselatoare, “PACEA” SUPERFICIALITATII IMPATIMITE si usuratatea dezlegarii neroditoare la impartasanie

Sf. Nicolae Velimirovici despre TEOLOGII DE MODA NOUA care cauta sa-L imbrace pe Hristos in purpura STIINTEI MINCINOASE

Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI

CEA MAI GREA LOVITURA – CEA DE LA FRATI. Prigoana Parintelui Calciu-Dumitreasa

IUDA. “Vai, cat de mult rau fac… acei oameni nelegiuiti care vand pe ai lor si care tradeaza dragostea, prietenia, fratietatea…”

TRADAREA LUI IUDA. “Sa incercam, cu sinceritate, sa-l gasim pe Iuda in multe din manifestarile noastre si sa-l izgonim”. Parintele Ioanichie Balan zugraveste, tulburator, PORTRETUL TRADATORULUI DINTOTDEAUNA

DE CE FUGEA DE PREOTIE SFANTUL GRIGORIE DE NAZIANZ? Cum trebuie sa fie preotul si de ce trebuie sa tina seama in slujirea sa? (I)

Sfantul Grigorie de Nazianz: CUM TREBUIE SA FIE PREOTUL SI DE CE TREBUIE SA TINA SEAMA IN SLUJIREA SA? (II) – “Suntem viteji impotriva binelui nostru si destepti impotriva sanatatii noastre”

SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL – episcopul ascet – despre cum ar trebui sa fie PREOTII SI EPISCOPII

CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACATE “MARUNTE” CARE NE SLABESC VOINTA SI NE TOCESC SENSIBILITATEA CONSTIINTEI

Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde

PS IGNATIE MURESEANUL despre SECULARIZAREA DIN INTERIORUL BISERICII si CALDURA SUFLETEASCA prin care ar trebui apropiati de Dumnezeu tinerii si cei necredinciosi. CUM DAM MARTURIE DESPRE HRISTOS?

PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic”

TRADITIA DUHULUI SFANT vs. INFILTRARILE DUHULUI LUMESC si PATIMILOR OMENESTI IN BISERICA. Ion Minoiu despre invatatura Cuviosului Dionisie privitoare la slujbele si randuiala Bisericii (si VIDEO): “Fără ascultarea duhovnicească, până și un Sinod se poate transforma doar într-o adunătură de tehnocrați”

Parintele Ciprian din Belgia (III) despre VINDECAREA TAINICA A PATIMILOR IN OBSTE vs. “TENTATIA CONFORTULUI EGOIST” si despre SENSUL EMINAMENTE DUHOVNICESC al actiunilor parohiale pentru tineri sau familii vs. SOLUTIILE LUMESTI DE SOCIALIZARE: “Nu voi propune niciodată fraţilor şi surorilor, doar de dragul de a fi cu parohia, să mergem împreună la fotbal sau la piscină…”

Cuviosul FILOTEI ZERVAKOS (†8 mai 1980) despre MANTUIREA IN VREMURILE APOSTAZIEI SI NECURATIEI GENERALE, INTR-O LUME VICLEANA SI STRICATA: “Satana face ultimul asalt… Numai la Dumnezeu ne vom putea refugia si sa fim gata pentru asta, caci s-a apropiat sfarsitul acestui veac“

SFANTUL IOAN INAINTEMERGATORUL si MISIUNEA PREOTEASCA in zilele noastre: “Este vremea ca toti clericii sa mai reduca din TEORIE si sa se intoarca la ASCEZA cea adevarata”. CAND (NU) ARE PUTERE CUVANTUL PREOTULUI?

IUBIREA DE STĂPÂNIRE, DE ÎNTÂIETATE ȘI DE CINSTIRI. “Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu de cel puternic…”

“Cel ce vrea sa fie primul – sa le fie tuturor sluga. INTRAREA E INVERS, DE LA CAPATUL COZII!”. Predici audio la Duminica a V-a a Postului Mare despre IUBIREA DE STAPANIRE, BADARANIA SUFLETELOR NOASTRE si RASTURNAREA IERARHIILOR OMENESTI INAINTEA LUI DUMNEZEU

EVANGHELIA PARASITA: “Nu stiti ce cereti… INTRE VOI NU TREBUIE SA FIE ASA”. Despre intaietate, ierarhii, competitie, interese vs. slujirea smerita si supusa

ULTIMUL LOC

AL TAU SUNT EU, MANTUIESTE-MA! – Cuvantul Protos. Hrisostom de la Putna la Duminica Mariei Egipteanca: “CE VOM ALEGE? PE DUMNEZEU SAU LUMEA? Pentru noi, prezenta lui Dumnezeu este chinuitoare, pentru ca NU NE LASA SA NE FACEM VOIA… (video, text)

Atunci cand… “Biserica doare…”: PARINTELE SOFRONIE si GANDUL LUI DUMNEZEU PENTRU A RAMANE IN BISERICA PATRIARHALA chiar si in vremuri de mare sminteala: “Toate celelalte miscari, oricat ar fi ele de evlavioase in ce priveste manifestarea lor exterioara – sunt curse ale vrajmasului”

 

Din aceeasi carte, doua capitole anterioare:


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Crestinul in lume, Mandria, trufia, Parintele George Remete, Preotie (pentru preoti), Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “CÂND CLERUL TRĂDEAZĂ PE HRISTOS… Cuvinte grele și ascuțite de bisturiu ale PR. GEORGE REMETE despre unele FENOMENE ECLEZIALE SMINTITOARE, spre mustrare vindecătoare, iar nu spre osândire sau dezbinare. “Problema creştinismului nu sunt necreștinii, ci creştinii. Problema este că sarea nu mai sărează şi focul nu mai încălzeşte. Nu te poate trăda, compromite şi face de ruşine decât al tău”

  1. “Cand clerul tradeaza…..”,noi ce facem?.Cate vaiuri sunt in apocalipsa,7?.Vai de noi mirenii .Grea incercare,doar credinta si nadejdea in Dumnezeu ne-a mai ramas,ca nu ne va parasi,Oricum sfarsitul nu poate veni decat cu o biserica ortOdoxa saracita ,apostaziata,in masura in care va mai fi un episcop ,un diacon si un mirean (proorocire a sfintilor).BISERICA crestina il va primi pe antihrist.Pt. aceasta e nevoie de asemenea cler.DOAMNE AJUTA!

  2. Foarte buna,curajoasa si oportuna radiografie a parintelui George Remete.Hristos este adevarul ,care de cele mai multe ori doare… O singura intrebare mai am , parintele mai este inca preot?
    Dumnezeu sa-l pazeasca!

  3. Pingback: Covid-19 devine turnesolul care dă pe față necredința din BOR | theodosie.ro
  4. se face cernerea pastorilor, putini buni, multi platiti. turmele vor fi mancate de lupi

  5. Pingback: “Ne-a mai dat Dumnezeu un Post. Încă o șansă…”. CARE ESTE CAUZA DUHULUI ANTIHRISTIC CARE RĂZBOIEȘTE BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: “Când alături de tine oamenii sunt tăiați cu ferăstrăul, dacă vrei să enunți că DOI ȘI CU DOI FAC PATRU înseamnă că trebuie SĂ URLI cât te ține coșul pieptului: ESTE O NEDREPTATE STRIGĂTOARE LA CER ca oamenii să fie tăiați în
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate