SPOVEDANIA, dincolo de liste de pacate, ca IMPACARE CU PRIETENUL PREAIUBITOR pe care L-AM PARASIT si L-AM TRADAT: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi ajuta şi te voi ocroti, te voi călăuzi şi te voi întări – dar tu, schimbă-te”

4-04-2017 Sublinieri

Vedeti si:

Mitropolit Antonie de Suroj:

Pocăinţa şi bucuria împăcării

“În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Ca o continuare la cuvântarea mea despre spovedanie, aş dori să spun în primul rând că spovedania este o întâlnire şi o împăcare.

Este întâlnirea noastră cu Hristos, a Cărui dragoste pentru noi nu are margini şi Care ne iubeşte cât toată viaţa Lui şi cu toată moartea Lui, Care nu ne părăseşte niciodată, dar pe Care noi, uneori sau poate chiar adeseori, Îl părăsim. Este o întâlnire care poate fi o reală bucurie atunci când, într-un oarecare răstimp, nu ne-am despărţit prin nimic de Hristos, când prietenia noastră a rămas curată, integră, când această prietenie nu a fost umbrită de necredincioşie. În acest caz putem veni către Hristos cu bucurie, fericiţi, putem să venim la spovedanie şi să spunem: „Doamne! Îţi mulţumesc pentru prietenia Ta, pentru dragostea Ta, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce eşti. Îţi mulţumesc că îmi îngădui să mă apropii de Tine; Îţi mulţumesc pentru tot. O, bucuria mea! O, fericirea mea! Primeşte-mă şi mă binecuvintează ca să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, să mă unesc cu Tine mai desăvârşit, pentru ca bucuria mea să fie încă mai desăvârşită.”

Aşa ceva este posibil. Poate ca nu de multe ori. Dar câteodată o astfel de întâlnire poate să ne umple viaţa, să fie o insuflare pentru tot restul vieţii, dându-ne puterea de a trăi.

De cele mai multe ori însă venim către Hristos după ce am fost oarecum despărţiţi de El. Uneori nu a fost o despărţire răutăcioasă sau împotrivitoare; ne-am despărţit de El pentru că L-am uitat, pentru că viaţa ne-a copleşit şi nu am mai avut vreme să ne mai aducem aminte de El. Viaţa era aşa de tumultuoasă. Şi deodată ne-am amintit că dincolo de tot ceea ce a însemnat pentru o vreme bucuria ca rod al ostenelii şi al inspiraţiei noastre, dincolo de toate acestea este Hristos, acest Prieten care nu ne uită niciodată, de lângă Care am plecat şi Care acum este singur. Atunci trebuie să ne grăbim să alergăm către El şi să-i spunem: „Doamne, iartă-mă. Viaţa m-a copleşit, m-am lăsat purtat de val de la una la alta, m-am împovărat cu multe probleme şi m-am lăsat ademenit de grijile vieţii. Primeşte-mă înapoi la Tine. Ştiu bine că acest entuziasm este superficial şi că singurul lucru care contează este prietenia”. Dar înainte de a putea spune aceasta, trebuie să ne punem o întrebare: Este, oare, adevărat că prietenia mea cu Hristos este îndeajuns de profundă încât vremelnica mea uitare nu o poate umbri sau distruge?…”.

Dacă am păcătuit înaintea lui Dumnezeu, am păcătuit prin necredincioşie, deci nu prin ceva neînsemnat, ci prin ceva profund. Poate să fi fost un singur moment în care să ne fi despărţit, dar cu consecinţe foarte profunde. Vă aduceţi aminte ce s-a petrecut când Hristos s-a confruntat cu cei care-L acuzau pe nedrept. O slujnică a venit la Petru şi a spus: „Şi acesta era cu El!Atunci Petru s-a înfricoşat de ceea ce i s-ar fi putut face pentru că fusese cu Hristos şi a început să se jure: „Nu, nu-L cunosc pe acest om!” După aceea nu a mai fost în stare să stea în acea curte şi să-L privească prin fereastră pe Hristos (îndurând nedreapta judecată). În acea clipă Hristos a întors capul şi l-a privit pe Petru. Atotcunoscătorul Fiu al lui Dumnezeu nu auzise cu urechile Sale cele rostite de Petru, dar cuvintele aceluia Îl loviseră în adâncul sufletului. Unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi declarase că nu-L cunoaşte şi că nici nu dorea să Îl cunoască, pentru că el prefera viaţa, liniştea. Acea privire l-a atins pe Petru în adâncul sufletului, încât a început să plângă cu amar şi a ieşit afară. A fost doar un moment de deplină şi înfricoşătoare lepădare…

Mai târziu, când Maria Magdalena L-a întâlnit pe Mântuitorul în grădină, după Înviere, El a înştiinţat-o: „Mergi la ucenicii Mei şi la Petru şi spune-le că am înviat”. Dar a vorbit astfel pentru că Petru nu se mai considera pe sine ca unul dintre ucenici; el era acum un trădător; se lepădase de Hristos. De aceea Hristos l-a pomenit în mod special, pentru ca el să ştie că nu este respins. Ucenicii fugiseră de teamă, dar nu se lepădaseră de Hristos, pe când el fugise şi Îl trădase; iubirea lui Hristos însă l-a susţinut cu fermitate, astfel încât el L-a putut întâlni faţă către faţă pe Hristos, a putut cădea la picioarele Lui, cerându-I iertare, ştiind că este iubit aşa cum fusese iubit în vremurile de credincioşie.

Sunt momente când venim la spovedanie pentru că vrem să reînnoim apropierea care într-o oarecare măsură s-a zdruncinat. În aceste momente trebuie să venim la Hristos ştiind că suntem iubiţi cu toata viaţa şi cu toată moartea Lui, că suntem iubiţi pentru totdeauna, până în adâncul inimii noastre; că suntem primiţi, dar, pentru a deveni din nou prieteni, trebuie să ne deschidem sufletele şi să-I spunem Lui totul, pentru ca El să ştie de la noi ceea ce nu merge şi ceea ce pune piedici prieteniei noastre. Pentru a ne spovedi nu trebuie să recurgem la o listă de păcate, nu ar trebui nici măcar să cercetăm Sfânta Scriptură pentru păcatele pe care am fi putut să le săvârşim; trebuie numai să ne punem această întrebare: prin ce am păcătuit eu personal înaintea lui Dumnezeu; în ce m-am arătat a-I fi necredincios?

Ca să putem face asta, trebuie în primul rând să ne cercetăm conştiinţa şi să ne întrebăm ce anume am preferat în locul lui Hristos? Nu vă voi da o listă, dar fiecare dintre noi poate să spună: da, în locul apropierii de Hristos am preferat aceasta sau cealaltă – spre ruşinea mea.

În afară de asta, putem să ne mai întrebăm: ce sunt eu în cea mai mare parte a timpului? Pentru a face aceasta putem să luăm şi Sfânta Scriptură şi să marcăm în ea nu acele pasaje care ne acuză, ci cele despre care putem spune – precum şi ucenicii spuneau mergând cu Hristos spre Emaus: „Nu ardeau inimile în launtrul nostru când El grăia cu noi pe cale?

Cercetaţi deci în Evanghelie acele pasaje care v-au făcut inima să ardă, chiar şi pentru o clipă, care v-au atins în adâncul inimii, pasaje care v-au făcut să simţiţi că voi şi Hristos împărtăşiţi aceleaşi sentimente, aceleaşi gânduri, că sunteţi una – da, că suntem una cu El.

Într-adevăr sunt pasaje despre care putem spune că gândurile Lui sunt gândurile noastre, că simţămintele Lui sunt simţămintele noastre, că suntem una cu El, că suntem una cu El în acel moment.

Iar când descoperim că am profanat acel moment, că l-am călcat în picioare, ca ne-am îndepărtat de Hristos, că eram una cu El şi ca L-am părăsit – înseamnă că am renunţat poate la puţinul, dar unicul şi cel mai sfânt lucru din noi. Într-un anumit sens, nu are prea mare importanţă faptul că am încălcat nişte reguli, ci că am profanat în cel mai înfricoşător mod unitatea noastră cu Cel iubit, cu Cel care ne iubeşte. Ar trebui să recitim aceste pasaje, să ne judecăm pe noi înşine raportându-ne la ele, necăutând în ce fel ne-am făcut vinovaţi, ci la modul în care ne-am pierdut credincioşia, prietenia, iubirea noastră, încrederea în El; pentru că Hristos nu Se schimbă; noi suntem cei care L-am părăsit.

Aceste lucruri trebuie aduse la spovedanie. Poate fi cu adevărat înfricoşător faptul că noi suntem cei care L-am lepădat..

De aceea, atunci când ne pregătim pentru spovedanie, să ne punem următoarea problemă: spovedania este întâlnirea cu prietenul cel mai apropiat, cu Preaiubitul, cu Cel cu Care vrem să fim una, nedespărţiţi, pentru totdeauna, în chip deplin, în adâncurile noastre. Noi însă am profanat această prietenie iar inima, memoria şi mintea mărturisesc aceasta, atunci când ne amintim acele pasaje care au făcut să ardă inima în noi, când mintea ne devine mai limpede, când voinţa purcede către cele bune, iar trupul dobândeşte linişte, uitând că este carne şi devenind trup, zidire sfântă – sfântă pentru că prin Botez s-a unit cu umanitatea lui Hristos, prin Mirungere a devenit vas al Duhului Sfânt, iar prin Împărtăşire cu Sfintele Taine a devenit Trupul lui Hristos, chiar dacă în chip încă nedesăvârşit.

Această conştiinţă ar trebui să o avem la spovedanie. Fie ca Domnul să ne dea să mergem pe această cale, să fim în stare să ne pocăim şi să regretăm nu doar un păcat de pe o listă, pe care l-am săvârşit în treacăt, ci ceea ce s-a rupt în prietenia mea, în unirea mea cu Hristos, Mântuitorul, Prietenul, Preaiubitul.

Iertare și tămăduire

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Este pentru a patra oară când vorbesc despre spovedanie şi aş dori să vorbesc despre taina iertării. După cum v-am spus şi altă dată, atunci când venim la spovedanie, ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este un judecător. El este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel care ne-a iubit până într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru noi, pentru a ne izbăvi de osândă şi pentru ca noi să credem în Iubirea Lui. Venim deci la El ca la un Prieten şi ca la un Mântuitor.

Ne spovedim Lui, ne deschidem Lui inima şi, aşa cum am încercat să vă explic şi cu alte ocazii, Îi spunem tot ce ne desparte de El; nu e vorba de o listă de păcate, ci de tot ceea ce simţim în inimă că ne desparte de El; e vorba de necredincioşia noastră, pentru că în ciuda cuvintelor de iubire şi de adorare pe care I le adresăm, ne purtăm totuşi în aşa fel încât Îl pironim din nou pe cruce. Minţim şi creăm o lume în care doar moartea poate să învingă. Îl respingem pe aproapele nostru şi singuri ne închidem drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece dacă nu putem spune „Tatăl nostru” în loc de „Tatăl Meu”, nu poate fi loc pentru noi în Împărăţia Lui.

Aşa că cerem iertare de la Domnul – dar nu o iertare formală, un cuvânt ce ar spune „Nu ai fost vrednic de prietenia Mea, dar sunt mărinimos şi te iert.” Nu, nu despre asta e vorba. Noi nu cerem o astfel de iertare, ci căutăm mai curând o reală împăcare, prin care ne deschidem inima înaintea lui Dumnezeu, spunându-I tot adevărul care trebuie spus şi prin care Îi dezvăluim toate chipurile în care I-am fost necredincioşi, nu numai în mod direct Lui, ci necredincioşi şi aproapelui nostru, prietenilor noştri, rudelor şi tuturor celor care ne înconjoară. De asemenea, Îi dezvăluim şi atitudinea noastră dispreţuitoare, plină de indiferenţă, cu care am tratat lumea pe care El a plăsmuit-o – lume pe care atât de mult a iubit-o, încât a chemat-o întru fiinţă.

După aceasta, aşa cum am mai spus, trebuie să-I cerem împăcarea. Să fim din nou prieteni, Doamne. Ştiu că încă nu m-am schimbat, însă doar prietenia Ta atotiubitoare şi de nezdruncinat poate să-mi dea un imbold pentru a mă schimba. Dacă mă vei respinge, dacă îmi vei întoarce spatele, nu voi avea nici un motiv să ma schimb.”

Orice s-ar întâmpla în lumea ce va să vie, aici, în această lume, sunt un condamnat. Singurul motiv pentru care aş putea să mă schimb este că Domnul a spus: În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Nu aştept de la tine o schimbare totală şi imediată, dar aştept să te schimbi, pas cu pas. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi ajuta şi te voi ocroti, te voi călăuzi şi te voi întări – dar tu, schimbă-te. Şi când vei primi iertarea de la preot în numele Meu, să nu îţi închipui că trecutul nu mai există. Trecut nu va mai fi doar atunci când vei deveni atât de străin de acest trecut, încât nu îţi va mai aparţine.”

Ar putea părea foarte ciudat, dar noi toţi trăim o viaţă foarte complexă. Îmi amintesc de o bătrână care a venit la mine şi mi-a spus că nu ştie cum să-şi mai trăiască viaţa. Îşi petrecea toate nopţile bântuită de coşmaruri care îi aminteau tot răul pe care-l făcuse de-a lungul vieţii sale. S-a dus la un doctor care i-a prescris medicamente, dar care i-au făcut şi mai rău, transformându-i visele în halucinaţii. Ce putea face?

I-am spus: „Ia aminte, Dumnezeu nu ne da să trăim doar o dată în viaţa unele întâmplări sau încercări, ci ne dă să le retrăim iară şi iară, până ce tot răul va fi îndepărtat. Când trebuie să facem faţă acestui rău din trecut, trebuie să ne punem întrebarea: acum, cu experienţa de viaţă pe care am dobândit-o, aş mai putea fi persoana care am fost odată? Aş mai putea rosti acele cuvinte ucigătoare sau aş mai face acele fapte rele? Şi dacă poţi răspunde cu sinceritate: Nu, cu tot ce am învăţat de la viaţă, dacă aş fi pus acum în aceeaşi situaţie, nu aş mai face acelaşi lucru, şi dacă poţi spune: Doamne, iartă-mă în special pentru acel moment din trecutul meu, atunci să ştii că eşti liber. Dacă poţi spune aceasta din toată inima, cu toată sinceritatea şi cu tot adevărul care este în tine, atunci acest trecut nu se va mai întoarce la tine, el nu îţi va mai aparţine.”

Aşa s-a întâmplat cu această femeie. Şi aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi. Nu putem să ne eliberăm într-o clipă de trecut. Trebuie să renunţăm la răul din el. Trebuie să ne întoarcem către Hristos, Dumnezeul nostru, să-I făgăduim că ne vom strădui să păstrăm credincioşia, cerându-I ajutorul şi apoi pas cu pas să ne eliberăm de acest trecut. Asta nu înseamnă că prin spovedanie nu suntem iertaţi, pentru că a fi iertat înseamnă să fii asumat cu iubire şi tandreţe de către cineva care totuşi nu va uita niciodată slăbiciunile şi nereuşitele tale, căci a uita ar însemna a ne expune aceloraşi ispite fără nici o ocrotire.

Îmi amintesc de o femeie care a fost multă vreme tratată în spital de alcoolism şi care s-a întors la casa ei tămăduită. Pentru a-i sărbători reîntoarcerea în familie, s-a pus o sticlă de vin pe masă iar aceasta a însemnat sfârşitul, pentru că ai ei crezuseră că se vindecase şi nu realizaseră că era încă destul de vulnerabilă.

Aşa se întâmplă şi cu noi atunci când primim iertare de la Dumnezeu. Nu mai suntem înstrăinaţi de Dumnezeu, nu mai e nimic care să ne despartă atâta timp cât e vorba de iubire – de iubirea Lui pentru noi şi cât timp există în noi dorul de El. Dar trebuie să ne străduim să ne schimbăm, să ne înnoim, să devenim făpturi noi cu ajutorul Lui. Iertarea nu şterge trecutul, ci îl tămăduieşte prin împreună lucrarea dintre Dumnezeu şi noi.

Deci în acest duh să venim la spovedanie. Să ne mărturisim Domnului zilnic, cu sinceritate, să ne deschidem inimile, să facem pace cu El, să ne reîmpăcăm, ştiind că împăcarea înseamnă să-I făgăduim credincioşie, să ne luptăm cu noi înşine, cu răul din noi, să ne luptăm pentru oamenii din jurul nostru pe care îi rănim, să ne luptăm pentru Dumnezeu pe Care Îl răstignim.

Să reflectăm asupra acestui lucru, iar când vom veni la spovedanie rugăciunea de dezlegare va avea o reală semnificaţie, anume restabilirea prieteniei, care din partea lui Dumnezeu nu poate fi în veci frântă, dar pe care noi, oamenii, am destrămat-o, şi care acum este refăcută în intenţie. Iar această intenţie trebuie sa însemne hotărâre şi hotărârea trebuie să fie faptă şi viaţă nouă în noi. Amin”.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014)

Legaturi:

***

 

***

 

 

***

 

***

 

***

 

***

 

 


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Pocainta, Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “SPOVEDANIA, dincolo de liste de pacate, ca IMPACARE CU PRIETENUL PREAIUBITOR pe care L-AM PARASIT si L-AM TRADAT: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi ajuta şi te voi ocroti, te voi călăuzi şi te voi întări – dar tu, schimbă-te”

  1. Pingback: “Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGE
  2. Pingback: CUVINTE SFINTE DE ATENȚIONARE DUHOVNICEASCĂ ASUPRA RISCURILOR DE A IROSI CELE ADUNATE ÎN VREMEA POSTULUI ȘI A ÎMPĂRTĂȘIRII CU SFINTELE TAINE: “Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând NE PÂNDESC I
  3. Pingback: SPOVEDANIA – TAINA CARE NE DESPOVAREAZA SUFLETUL GARBOVIT. Cum sa facem o spovedanie autentica si reusita? Cuvantul actualului Parinte Episcop DAMASCHIN LUCHIAN (2016, Sihastria Putnei) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate