Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos – interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii care FAC “DESFRAU IN TRUPUL BISERICII”!

***

Doxologia: Comportamentul creştinului în ziua în care L-a primit pe Hristos

Împărtăşirea cu Preacuratele Taine, gestul suprem prin care ne unim cu Însuşi Hristos Domnul, presupune o pregătire temeinică. Pregătire sufletească şi trupească, prin spovedanie, rugăciune, postire. După ce ne-am apropiat de Însuşi Trupul şi Sângele Domnului „cu frică şi cutremur“, aşa cum auzim la chemarea care ni se adresează la Sfânta Liturghie, nu revenim la „normalitatea“ noastră cotidiană ca şi cum nimic cu adevărat important nu s-ar fi întâmplat. „În ziua împărtăşirii, e bine să evităm situaţiile tensionate“, ne sfătuieşte, în cele ce urmează, pr. dr. Florin-Aurel Ţuscanu, protopopul Protoieriei Roman şi parohul Bisericii „Sfântul Vasile cel Mare“ din Roman.

– Părinte protopop, cum ar trebui să ne pregătim pentru a-L primi cum se cuvine pe Hristos în Sfânta Taină a Împărtăşaniei?

– Sfânta Împărtăşanie trebuie primită într-o stare sufletească adecvată, marcată, potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, de prezenţa lacrimilor, de pocăinţa în inimă a persoanei ce urmează să se unească cu Hristos. Altfel spus, e important ca pregătirea pentru cuminecare să nu constituie o formalitate, ci un instrument; e important ca împărtăşirea să se producă odată cu hotărârea de a schimba în bine vieţuirea credinciosului.

Care rugăciuni ne ajută să ne pregătim sufleteşte

Pe lângă cele 12 rugăciuni care se citesc înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, precum şi a canonului ce le precede, Acatistul Mântuitorului constituie rugăciunea care presupune o raportare personală la Mântuitorul Hristos în cel mai înalt grad, constituind, din acest motiv, o excelentă pregătire sufletească pentru momentul unirii cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge. Totodată, în afară de Taina Spovedaniei, necesară în prealabil pentru împărtăşirea mirenilor, trebuie urmate îndemnurile Sfinţilor Părinţi cu privire la abţinerea de la relaţii trupeşti, precum şi la ajunatul în ziua în care are loc primirea Tainei.

– Cât de importantă este ajunarea înainte de primirea Sfintelor şi Preacuratelor lui Hristos Taine?

– Mai importantă decât ajunarea este starea sufletească pe care o deţine primitorul Sfintelor Taine.

– Care trebuie să fie comportamentul nostru după primirea Trupului şi Sângelui Domnului?

– Trebuie evitate situaţiile în care primitorul ar fi nevoit să scuipe, acest aspect impunând o atenţie sporită cu privire la alimentele consumate în acea zi, evitându-se, pe cât e cu putinţă, consumul de peşte sau fructe ai căror sâmburi ar putea cauza astfel de situaţii.

„Dispoziţia noastră sufletească să fie în concordanţă cu solemnitatea primirii Sfântului Trup şi a Sfântului Sânge“

Apoi, în cadrul activităţii din ziua împărtăşirii, e bine să evităm situaţiile tensionate, care ar putea cauza nelinişte şi tulburare, în aşa fel încât dispoziţia noastră sufletească să fie în concordanţă cu solemnitatea primirii Sfântului Trup şi a Sfântului Sânge ale Mântuitorului.

– Este justificată deci această grijă deosebită pe care o manifestă unii creştini, de e evita consumul anumitor alimente, după primirea Sfintei Împărtăşanii?

– Atâta timp cât grija de cele sfinte nu se transformă în deprinderi ce ţin de formalism, şi liniştea sufletească a celui în cauză sau a aproapelui nu este perturbată, e binevenită orice formă de evlavie care sporeşte credinţa.

– Primitorul Sfintei Împărtăşanii este oprit în ziua aceea de la sărutarea icoanelor?

– Nu, deoarece Sfintele Taine nu rămân pe buze, mai ales că, după primirea lor, consumul bucăţii de anafora şi al vinului este menit curăţării de vreo parte din Sfintele şi Preacuratele Taine, rămasă pe buzele primitorului, iar icoanele nu reprezintă nici pe departe un mijloc de întinare a credincioşilor.

– Sărutul este, şi în iconografie, gestul prin excelenţă al dragostei. E suficient să evocăm faptul că icoana Zămislirii Maicii Domnului (aspect important pentru ortodocşi atunci când se combate teza catolică a imaculatei concepţii) nu conţine altceva decât un sărut al Sfinţilor Ioachim şi Ana, drept icoană a potenţialităţii biruinţe asupra păcatului, prin mijloacele firii omeneşti, actul zămislirii unei fecioare în măsură să-L primească pe Mântuitorul făcând apel la liberul arbitru al omului, nefiind altceva decât un elogiu al calităţii omeneşti de a zămisli viaţă prin intermediul dragostei. Putem considera, în această idee, că exclusivitatea sărutului acordată lui Hristos, pe parcursul zilei în care ne-am cuminecat, nu e altceva decât o probă a devotamentului, pe care, oameni fiind, îl probăm pentru părtăşia cu Hristos.

„Trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci”

„Precum e cu neputinţă şarpelui să se dezbrace de pielea sa cea veche dacă nu intră printr-o crăpătură strâmtă, la fel şi noi nu putem lepăda vechile patimi ce ne stăpânesc şi vechimea sufletului, şi veşmântul omului vechi, de nu vom străbate calea cea strâmtă şi plină de necazuri a postului şi a necinstirii.

Precum păsările grase nu pot zbura spre cer, aşa nici cel ce-şi hrăneşte şi-şi slujeşte trupul său.

Mocirla uscată nu mai place porcilor, şi trupul veştejit nu mai odihneşte pe draci.

Precum mulţimea aşchiilor înăbuşă şi stinge flacăra pricinuind mult fum, aşa şi mâhnirea peste măsură face de multe ori sufletul fumegos şi ăntunecat şi usucă apa lacrimilor.

Precum arcaşul orb este neiscusit, aşa şi ucenicul ce se împotriveşte se pierde.

După cum oţelul călit poate ascuţi pe cel necălit, aşa fratele râvnitor mântuieşte de multe ori pe cel trândav.

Precum ouăle păsărilor, încălzite în cuibar, nasc viaţă, aşa şi gândurile nearătate se umplu de viaţă şi înaintează la fapte.”

(Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 352)

„Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu”

„Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă.”

Nu se naşte în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puţin pe cei din jur, dar pricinuieşte în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot aşa şi invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la naşterea lor, pântecele care le-a zămislit, tot aşa şi invidia obişnuieşte să sfâşie sufletele celor care au odrăslit-o.

„Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o”

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăseşte nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult ţarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viaţă? Nu-l părăseşte veselia? Ei bine, toate acestea întreţin boala şi măresc durerea invidiosului. Aşa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părţile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl răneşte pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depăşeşte pe mulţi prin talentele sale? Este cineva cinstit şi admirat pentru înţelepciunea şi darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască şi să împărtăşească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri şi răni care-l lovesc drept în inimă. Şi grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să şi-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreţ, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e ruşine să-şi mărturisească tot chinul sufletului şi să spună: „Sunt un invidios şi un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!” Aşa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ţine boala în adâncul sufletului şi boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele şi-l topeşte.

„Invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute”

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deşi sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Aşteaptă o singură uşurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiaţi. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. […] Invidiosul admiră bogăţia altuia după ce-a pierdut-o; laudă şi preaslăveşte frumuseţea, vigoarea şi sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Şi, pe scurt, invidiosul este duşman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

„Invidia este o boală a prieteniei”

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieţii, ruina firii, vrăjmaşă a darurilor dumnezeieşti, împotrivire faţă de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutăţii, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe faţă luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; şi, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om. (…)

Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine decât mulţumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depăşesc invidioşii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuşi dacă sunt îngrijiţi; invidioşii însă se sălbăticesc şi mai mult dacă li se poartă de grijă. (…)

Scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei din acelaşi neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar dintre cunoscuţi, invidia ia naştere între vecini, între cei de aceeaşi meserie şi, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; şi iarăşi, dintre aceştia, invidia îşi face loc între cei de aceeaşi vârstă, între neamuri, între fraţi. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult. După cum săgeţile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare şi rezistent, tot aşa şi pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi, topindu-se de întristare. (…)

„Invidioşii se cunosc după faţă”

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învăţătura şarpelui, născocirea demonilor, sămânţa duşmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăţia cerurilor.

Invidioşii se cunosc oarecum după faţă. Privirea le este uscată şi lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putinţă de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviinţă şi eleganţă retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat şi de slăvit. Şi după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi şi peste multe locuri încântătoare şi bine mirositoare, şi după cum muştele trec pe lângă lucrurile sănătoase şi se grăbesc spre răni, tot aşa şi invidioşii nu dau nici o atenţie faptelor strălucite şi măreţe din viaţă, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întâmplă să greşească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greşeală o fac cunoscută cu intenţia de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârşit-o, ca şi caricaturiştii care fac portretele celor pictaţi luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naştere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioşii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfăţişând-o prin viciul cu care se învecinează.Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte şi înfrânat, nesimţitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; şi, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieşte de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuţii.

„Să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti”

Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să şi-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povăţui spre o însănătoşire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpâneşte, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mare şi extraordinar cele omeneşti: nici bogăţia pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de bunurile cele veşnice şi adevărate. Dacă vom cugeta aşa, atunci bogătaşul nu mai este de invidiat din pricina bogăţiei sale, înalţii demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, şi nici cel înţelept, din pricina superiorităţii lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuinţează bine, numai nişte mijloace pentru săvârşirea virtuţii; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuinţează în chip rău este un om vrednic de milă, ca şi cel care se răneşte de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de duşmani. Dacă omul întrebuinţează aceste daruri bine şi după dreapta judecată şi este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat şi iubit şi pentru iubirea de fraţi, şi pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deşteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu şi tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om şi nici să nu voieşti să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeieşti dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat şi lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău şi ţi s-a trimis prin acel frate darul învăţăturii, dacă voieşti să-l primeşti. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-şi acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuieşte, ci doreşte să se bucure de ele. Pentru ce nu asculţi cu bucurie când curge în biserică din belşug cuvântul duhovnicesc şi când inima evlavioasă izvorăşte din harurile Duhului? Pentru ce nu primeşti cu mulţumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te muşcă însă aplauzele ascultătorilor şi ai voi să nu se folosească nimeni şi să nu fie nimeni care să laude? Cum îţi vei dezvinovăţi o astfel de purtare în faţa Judecătorului inimilor noastre?

[…]

Duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei

Şi, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omeneşti şi priveşti la ceea ce este cu adevărat frumos şi merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit şi de invidiat vreunul din lucrurile cele pământeşti şi pieritoare. Dacă gândeşti aşa şi nu te minunezi de cele lumeşti ca de nişte lucruri mari, atunci este cu neputinţă să te cuprindă invidia. Dar dacă doreşti negreşit slava şi vrei să te arăţi mai presus de ceilalţi oameni şi nu suferi să fii al doilea – că şi starea aceasta dă naştere la invidie -, atunci mută-ţi ambiţia ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuţii. Nu căuta să te îmbogăţeşti cu orice preţ şi nici să fii cu bun nume în lucrurile lumeşti. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufleteşte şi trupeşte, înţelept, curajos şi răbdător în suferinţele pentru credinţă. Lucrând aşa, te mântuieşti şi pe tine însuţi şi vei avea strălucire mai mare pentru nişte bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită de omul sârguitor; belşugul de avuţie, însă, frumuseţea trupului şi înălţimea funcţiilor nu stau în puterea noastră. Aşadar, dacă virtutea este un bun mai mare şi mai durabil şi dacă toţi mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputinţă să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curăţit de celelalte patimi şi, înainte de toate, de invidie.

Nu vezi cât de mare rău este făţărnicia? Şi ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naşte în oameni mai ales din pricina invidiei, când ţin în adâncul sufletului ură, iar faţa lor e colorată de dragoste, ca şi stâncile din mare care, acoperite de puţină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.

Aşadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăţi, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor şi, în acelaşi timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viaţă, să ascultăm pe apostoli şi „să nu alergăm după slava deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii”, ci mai degrabă să fim „buni, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, după cum şi Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus”, Domnul nostru, Căruia slavă înălţăm împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!

(Fragmente din Omilia a XI-a (Despre invidie) a Sfântului Vasile cel Mare, din volumul „Omilii şi cuvântări” (PSB 1), traducere din limba greacă şi introducere de pr. Dumitru Fecioru, text revăzut şi notă asupra ediţiei de Constantin Georgescu, note de pr. Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu şi Alexandru Mihăilă, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pp. 188-197

***

Crucea de mama aduce fericire si mantuire

„Avortul poate fi oprit sau eliminat din familie şi din societatea creştină doar printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. În familie, la şcoală, în biserică şi în cele din urmă la medic, de la cea mai fragedă vârstă trebuie cultivat, printr-o credinţă curată, respectul pentru viaţă, pentru darul naşterii de prunci, oferit de Dumnezeu. Crucea de mamă aduce fericire şi mântuire, iar abandonarea sau ignorarea ei, indiferent de ce ne dau voie legile să facem, duce la moarte sufletească, la iad“, povăţuieşte părintele Dan Damaschin, preot misionar la Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie „Cuza-Vodă“, Iaşi.

– Părinte, conform statisticilor, ţara noastră deţine un fruntaş loc în topul celor care numără pruncii ucişi prin avort. Cum se poate stopa acest fenomen care Îl întristează atât de mult pe Dumnezeu?

– Da, am aflat şi eu că România ocupa, nu cu foarte mult timp în urmă, un înfricoşător loc doi în lume la avortul la cerere, după Vietnam (ţara unde copiii, născuţi vii sau avortaţi, sunt aruncaţi, în pungi de plastic, la marginea şanţului). Chiar dacă oficial nu mai înregistrăm mii de avorturi pe zi, creştinii nu au voie să ignore faptul că, în cabinetele medicale de specialitate, sunt măcelăriţi zilnic, prin avort, copii nevinovaţi.

Deosebit de grav este şi faptul că multe familii folosesc, de multe ori fără să ştie, „metode de protecţie“ (sterilet, pilule şi diverse tratamente) sub falsa denumire comercială de „contraceptive“, ele fiind de fapt avortive. Şi în acest mod sunt omorâţi nenumăraţi copii, crima putând fi urmărită nu la ecograf, ci la microscop.

„Avortul nu poate fi oprit decât simbolic la poarta spitalului, de către preot sau medic“

Ca preot misionar într-una din cele mai mari maternităţi din ţară, în contact direct cu medicii ginecologi, dar şi cu femeile care au făcut sau doresc să facă avort, sunt convins că avortul nu poate fi oprit decât simbolic la poarta spitalului, de către preot sau medic. Avortul poate fi oprit sau eliminat din familie şi societatea creştină doar printr-o credinţă vie în Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. În familie, la şcoală, în biserică şi în cele din urmă la medic, de la cea mai fragedă vârstă trebuie cultivat, printr-o credinţă curată, respectul pentru viaţă, pentru darul naşterii de prunci, oferit de Dumnezeu. Crucea de mamă aduce fericire şi mântuire, iar abandonarea sau ignorarea ei, indiferent de ce ne dau voie legile să facem, duce la moarte sufletească, la iad.

Mai târziu, se poate vorbi de sprijinul moral şi material pentru mamele aflate în dificultate (medicamente şi asistenţă medicală corespunzătoare, alimente, îmbrăcăminte, adăpost), de rezolvarea problemelor de familie sau din societate (şcoală, locul de muncă) şi de colaborarea cu medici creştini pentru copilaşii cu probleme de sănătate. Dar mai presus de toate este nevoie de multă, multă rugăciune.

– Care ar fi urmările avortului asupra familiei?

– În general, când suntem puşi în situaţia unei intervenţii chirurgicale sau medicale, de orice natură, observăm că majoritatea medicilor ne informează cu privire la procedura respectivă, posibilele urmări fizice sau psihice ale acesteia, astfel încât să ştim exact la ce să ne aşteptăm şi să decidem în cunoştinţă de cauză dacă acceptăm sau nu acea intervenţie cu toate consecinţele ei. În ceea ce priveşte avortul, constatăm o lipsă totală de informare a femeii, care este lăsată să creadă că avortul este o intervenţie banală şi „sigură“, fără urmări. Îndepărtarea unei „mase amorfe de ţesuturi“. Chiar dacă în majoritatea statelor în care avortul la cerere este permis este impusă prin lege consilierea obligatorie din punct de vedere psihologic, medical şi spiritual înaintea oricărui avort, în România „civilizată“ acest lucru nu a devenit posibil. Cunoscând gravele urmări ale avortului, în plan medical, social şi sufletesc, majoritatea medicilor ginecologi au renunţat la această tehnică criminală, iar cei care o mai săvârşesc recunosc fără reţineri că doar interesul material şi legislaţia (anticreştină) îi determină să mai săvârşească întreruperi de sarcină. În Grecia, de exemplu, ţară cu un sistem medical net superior României, pentru că toată lumea ştie cât de periculos este avortul, doar clinicile din marile spitale mai au „îngăduinţă“ să efectueze chiuretaje. Ar fi de aşteptat ca într-o Românie în care informaţia este accesibilă oricui, în care găseşti atâtea pagini despre avort, la cabinetele ginecologice să se prezinte pentru avort doar persoane care nu ştiu să citească. Cu toate acestea, sunt atâtea femei educate care parcă îşi astupă urechile trupeşti şi sufleteşti, ca să nu audă că un avort le va aduce mari nenorociri.

Sufleteşte, majoritatea femeilor care îşi ucid copilul conştientizează că s-au rupt de Dumnezeu. Chiar dacă o bună parte „îşi vin în fire“ după mari încercări, găsim adesea femei şi familii marcate pentru totdeauna de pecetea crimei săvârşite. Doar un duhovnic iscusit şi mila Părintelui ceresc mai pot scoate din osândă aceste suflete.

„O femeie după avort nu va mai fi niciodată la fel“

– În plan social şi economic, avortul va lăsa România în următorii ani fără maternităţi, spitale, şcoli, fără creştini…

– Medical vorbind, o femeie după avort nu va mai fi niciodată la fel. Şi aici mă refer la problemele serioase pe care le presupune refacerea, dar şi la complicaţiile care pot apărea ulterior: hemoragii, leziuni, infecţii, creşterea incidenţei hipertensiunii, instalarea sterilităţii, apariţia diverselor forme de cancer, complicaţiile sarcinilor ulterioare (hemoragii în prima parte a sarcinii, rupturi premature ale membranelor, poziţia anormală a fătului, dificultăţi la naştere, naşteri premature, avorturi spontane, insuficienţă cervicală, sarcini extrauterine, malformaţii ale copilului etc.). Toate acestea fac din avort şi din fuga de a naşte prunci cea mai cutremurătoare dramă a mamei şi a întregii familii.

Dacă cineva, citind aceste rânduri, nu va fi convins de cât de periculos poate fi avortul, îl invităm să intre, pentru un ceas, într-o maternitate, să stea de vorbă cu tinerele care doresc să rămână însărcinate, cu cele cu copii născuţi prematur sau cu malformaţii sau cu zecile de femei zilnic operate de cancer de sân, de col uterin sau de fibroame… Putem spune cu certitudine că prin avort ne pierdem fericirea, viaţa, sufletul, mântuirea.

– Numai avortul este interzis de Biserică? Este de acord Biserica cu vreo „metodă“ prin care se amână aducerea pe lume a copilului până la momentul când părinţii au ce-i oferi?

– Nu Biserica opreşte avortul, aşa cum nici statul nu-l poate opri. Avortul este interzis de Dumnezeu, în porunca a şasea: „Să nu ucizi!“. Dacă cineva se gândeşte că poate amâna naşterea unuia sau a mai multor prunci prin anumite „metode“, trebuie informat mai întâi de toate că prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii este naşterea de prunci, iar Domnul Hristos stabileşte drept condiţie de mântuire pentru femeie şi familie naşterea de prunci. Compromis între om şi Dumnezeu nu poate exista.

Mai mult decât atât, consider, chiar ca regulă generală, că prin credinţa în Dumnezeu, copilul nou-venit în familie rezolvă multe din marile probleme cu care se confruntă aceasta.

***

Pemptousia: Biserica și scandalurile

 interviu cu Înaltpreasfinţitul Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Întrebarea I: Sistemul sinodal este valabil sau ierarhii sunt abordaţi „de către supra-mitropolitul şef precum nişte clerici-ucenici aparţinând unei gigantice supra-mitropolii ”?

Răspuns: Bineînţeles că este valabil sistemul sinodal în Biserica Ortodoxă. Potrivit acestuia, fiecare mitropolit se bucură de o libertate reală în cadrele unităţii Bisericii. De altfel, modul de funcţionare a Bisericii corespunde celui al oraşelor-state din Grecia antică, iar nu modului feudal de organizare. În structurile sinodale, Arhiepiscopul este primus inter pares. Desigur, de multe ori acest lucru este deformat: uneori abordarea sinodală este mult diminuată, alteori, exagerată, după personalitatea fiecărui ierarh. Astfel, persoanele bolnave îmbolnăvesc şi instituţiile, iar instituţiile bolnave îmbolnăvesc persoanele într-o măsură încă mai mare. Prin urmare, de buna funcţionare a sinodalităţii Bisericii sunt răspunzători toţi episcopii, nu este posibil să se impute răspunderi doar Arhiepiscopului. De altfel, însă, în Biserica Greciei nu există un astfel de „supra-mitropolit şef”.

Întrebarea a II-a: Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, potrivit căruia „mai mulţi sunt episcopii care se pierd decât cei care se mântuiesc” are o tragică actualitate. Este, la urma urmei, atât de profundă decăderea în rândul preoţimii?

Răspuns: Cuvântul pe care l-aţi pomenit, dar şi alte asemenea cuvinte ale Părinţilor sunt întotdeauna actuale. Într-adevăr, misiunea episcopilor nu este obişnuită, iar răspunderea lor este uriaşă. Lucrarea lor nu este pur şi simplu socială şi morală, episcopul nu trebuie să se limiteze la predici moraliste, nici nu se cuvine să aibă aspiraţii politice, căci lucrarea lui este dumnezeiască şi urmăreşte tămăduirea duhovnicească a turmei, de aceea este independentă de lucrarea regimului politic şi de politicieni. Din păcate, nu corespundem toţi acestei înalte lucrări, de aceea este valabil şi astăzi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pe care îl menţionaţi în întrebarea dumneavoastră.

Referitor la cât de profundă este decăderea în rândul „preoţimii”, aceasta este o întrebare care nu permite multe răspunsuri. În primul rând, nu îmi place cuvântul „preoţime”. Atunci când preoţii devin „preoţime” şi episcopii „episcopime”, Biserica se transformă într-o religie, într-un feudalism cu ierarhii sociale şi de neam, şi, în acest caz, preotul sau episcopul se abate de la destinaţia sa. De asemenea, mă nelinişteşte un concept care domină în epoca noastră, este vorba de purificarea şi auto-purificarea Bisericii. Discursul despre purificare presupune o profundă decădere în Trupul Bisericii, iar eu nu văd acest lucru. Eu văd bolile unora dintre membrii Bisericii, de aceea îmi şi place să vorbesc despre vindecarea anumitor persoane şi mai ales a celor care nu sunt aşezaţi în Biserică unde trebuie, dar nu pot vorbi de purificare şi auto-purificare în Biserică.

Întrebarea a III-a: Capitolul scandalurilor în Biserică se va încheia vreodată sau se vor adăuga şi altele?

Răspuns: Scandalurile au existat dintotdeauna în funcţionarea organismelor vii, deci şi în Biserică. Hristos ne-a adeverit acest lucru: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt. 18, 7). O societate “sterilizată moral” este o utopie, aşa cum o descrie şi Thomas More în cartea sa omonimă. “Societatea” lui Platon este una ideală şi câţi au vrut să o edifice au devenit ideologi, idealişti, naţionalişti, iar în cele din urmă au trecut la purificări etnice şi la vărsări de sânge. Pe mine, ca păstor de suflete, mă preocupă oamenii smeriţi, păcătoşii mă preocupă, cei care îşi simt păcătoşenia, iar nu “fariseii curaţi”. La oamenii păcătoşi şi dispreţuiţi se vede sinceritate şi autenticitate. Prin urmare, chiar dacă vor apărea noi scandaluri, şi acest lucru este foarte posibil, Biserica, prin teologia şi pastoraţia ei, le va aborda în modul pe care îl descrie un poet contemporan [Monahul Moise Aghioritul, n. tr.] atunci când vorbeşte despre Sfântul Munte: “Corabie care călătoreşte, Sfântul Munte, cu Athonul drept catarg, steag având Schimbarea la Faţă şi ancoră pe Maica Domnului, în hambare cară vin pentru Sfânta Cuminecătură, miere, ceară şi tămâie pentru înfometaţii din pridvor și pentru răniţii aşezaţi în strane”. Aşadar, nu mă neliniştesc scandalurile, pentru că i-am aflat în Biserică pe cei care le oferă celor înfometaţi şi răniţi “vin pentru Sfânta Cuminecătură, miere, ceară şi tămâie”.

Întrebarea a IV-a: Unde poate conduce acest “scandalism”?

Răspuns: După cum ştim, una e scandalul şi alta “scandalismul”. Scandalul este un fapt care are urmări pozitive şi negative, câtă vreme “scandalismul” este filosofia şi ideologia brodată pe marginea scandalurilor. Scandalurile pot sparge faţadele şi masca oamenilor falşi, oriunde s-ar afla ei. “Scandalismul” poate ajunge să fabrice alte măşti ale ipocriziei şi să ducă la crearea unor adevărate legiuni de mesianici şi nihilişti “curaţi” care să “măture” cu totul  societatea şi să o ducă la destrămare. Cei care creează “scandalismul” doresc să conducă societatea după planurile uneltite de ei, dar, la urma urmei, în istorie există acea lege a “eterogenităţii scopurilor”, adică un eveniment se vrea direcţionat undeva, dar în final se ajunge altundeva. La final învinge adevărul şi sinceritatea, în vreme ce falsitatea şi brutalitatea se pierd şi se sting.

Întrebarea a V-a: Arhiepiscopul se bucură de faptul că a făcut din Biserică o modă. Acest lucru nu ascunde însă primejdia secularizării?

Răspuns: Nu ştiu dacă Arhiepiscopul [Hristodul] chiar se bucură de asta, căci nimeni nu se poate bucura cu adevărat de ceea ce este efemer şi secundar. De altfel, pericolul secularizării a pândit dintotdeauna viaţa Bisericii, este asemănător umbrei care însoţeşte soarele, nu este deloc un fenomen nou. Eu, unul, de 20 de ani tot scriu despre secularizare, pentru că Biserica, lucrând în lume, se află permanent în pericolul de a fi influenţată de lume. Atunci când Biserica se teme de lume, ea funcţionează în virtutea fobiei de lume. Pe de altă parte, atunci când lumea, duhul lumesc, stăpâneşte Biserica, aceasta din urmă funcţionează după o viziune lumească şi secularizată. La urma urmei, Biserica este, potrivit parabolelor lui Hristos, aluatul, sarea, lumina, sămânţa etc. care dă viaţă fără a omorî, care vindecă fără să se răzbune, care luminează fără să înfricoşeze dar şi fără să îi fie frică, adică nu funcţionează nici cu de-a sila şi nici mecanic. Atunci când Biserica îşi pierde această misiune, ea devine religie, organizaţie socială, sistem moral, putere politică, iar aceasta înseamnă secularizare. Desigur, atunci când Biserica devine modă şi îşi pierde ontologia, Tradiţia şi eshatologia, atunci cade pradă veacului, ideologiei şi mesianismului, steag al oricărui tiran.

Întrebarea a VI-a: Sunteţi pentru sau împotriva separării Statului de Biserică?

Răspuns: De ani de zile tot aud de separarea Statului de Biserică, dar rareori întâlnesc acești termeni să fie bine lămuriţi. Fiecare înţelege ce vrea, ce aşteaptă el, în funcţie de ideologia în care crede. Consider că formularea “separarea dintre Stat şi Biserică” este eronată. Statului îi aparţin şi creştinii, iar Bisericii îi aparţine şi o parte a cetăţenilor. De aceea întreb: cum se va face această separare? De aceea, eu vorbesc de o delimitare a rolurilor între administraţia de stat şi cea bisericească, delimitare care, sub multe aspecte, există deja. Acest lucru este exprimat prin formula “delimitarea rolurilor”.

Personal, sunt pentru delimitarea relaţiilor dintre administraţia de stat şi cea bisericească mai ales în două puncte, dincolo de ceea ce există deja. Acestea sunt Statutul şi Dreptul Bisericesc. Amândouă acestea, după experienţa mea, nu trebuie să fie legi ale Statului. Se poate acorda prin lege personalitate juridică Bisericii şi împuterniciri în acest sens şi, în cele din urmă, Biserica să îşi alcătuiască modul ei propriu de administrare şi de acordare a Justiţiei Bisericeşti pe baza Sfintelor Canoane. În felul acesta, nu se vor amesteca atribuţiile Curții Supreme de Justiție şi ale Tribunalelor Administrative Bisericeşti. Prin urmare, în procesul de separare dintre Stat şi Biserică despre care vorbim, nu sunt cuprinse, din diferite motive, salarizarea clerului, care este prevăzută prin convenţii care au avut loc în urma cedării averii Bisericii către Stat, şi nici predarea religiei în şcolile publice, care este o obligaţie a Statului la cererea părinţilor.

Întrebarea a VII-a: Cât adevăr poate să ascundă aprecierea că nici un mitropolit nu iese în faţă, pentru că majoritatea lor zdrobitoare manifestă o pasivitate vădită?

Răspuns: Nu înţeleg formularea “nici un mitropolit nu iese în faţă”. Fiecare arhiereu are harismele lui particulare, pe care le valorifică în felul lui personal şi potrivit caracterului lui. Nu este posibil să fie prezentaţi în masă toţi arhiereii. Nici arhiereii nu pot şi nici nu trebuie să facă opoziţie, nici nu trebuie să intre în grupări aflate în competiţie. De asemenea, nu trebuie să interpretăm atitudinea arhiereilor ca “pasivitate vădită”. Se poate să existe arhierei care tac din motive personale, dar acest lucru nu se poate generaliza. Apoi, dacă vreun Mitropolit ia poziţie şi “iese în faţă”, i se aduc tot felul de acuzaţii, că “face opoziţie”, “creează imagine”, “are frustrări şi complexe”. Îmi place ca tot ceea ce face un om să fie autentic şi să reziste în timp.

Întrebarea a VIII-a: Care este poziţia dumneavoastră cu privire la “delictele morale” ale ierarhilor?

Răspuns: Sunt pentru morală şi pentru bunele moravuri, dar sunt împotriva moralismului. Desigur, această morală, potrivit teologiei ortodoxe, este totuna cu nevoinţa, care schimbă întreaga existenţă a omului, nu este o morală de suprafaţă. Consider, aşadar, că noi, clericii, trebuie să fim pilde de viaţă morală, în ciuda greşelilor noastre omeneşti. Poporul iartă unele greşeli ale clericilor, atunci când vede pe chipul lor simplitate, smerenie, vede că ei se jertfesc pentru popor, că nu sunt iubitori de bani şi averi, ci preferă sărăcia. La urma urmei, “delictele morale” şi mai ales obrăznicia şi lipsa de pocăinţă a unor clerici sunt socotite delicte bisericeşti, pentru că respectivii terfelesc Trupul Bisericii. Clericii şi membrii Bisericii trebuie să simtă că păcatele lor nu sunt ale lor, nu sunt individuale, ci bisericeşti, sunt “desfrâu” în Trupul Bisericii. Într-adevăr, atunci când cineva nu crede ceea ce învaţă pe alţii, când se îmbogăţeşte pe seama poporului, când trăieşte ca un feudal şi îi simte pe oameni ca pe nişte vasali, când exploatează în fel şi chip sentimentele religioase sau cugetul bisericesc al poporului, atunci acest lucru este considerat “desfrâu” în Trupul Bisericii. Prin urmare, trebuie să se acorde o mare atenție alegerii unui episcop într-o eparhie.

Întrebarea a IX-a: Biserica Ortodoxă creează relaţii autentice între oameni, îl desăvârşeşte pe om ca persoană?

[… integral la SURSA]

Legaturi: